Valentin Naumescu / A început negocierea noii Uniuni Europene. Unde se va plasa România?

Puncte cheie:

• Odată învestit cabinetul Merkel IV, după șase luni de negocieri și cu un vot chinuit de 51% în Bundestag, tandemul refăcut Macron-Merkel poate declanșa „refondarea” Uniunii Europene, așa cum îi place să spună noului star politic european, Emmanuel Macron,;

• Această negociere va da conceptul Uniunii Europene a generaţiei următoare, aşa cum Uniunea în care trăim noi este rezultatul viziunii generaţiei liderilor politici europeni din 1990-1992, sintetizată în Tratatul de la Maastricht;

• Dacă luăm în considerare declarațiile celor doi lideri recent legitimați democratic în țările lor, nivelul de ambiție strategică este imens, așa cum sunt și oportunitățile și riscurile ce decurg din încercarea de transformare substanțială a Uniunii Europene, nu numai pentru Germania, Franța și țările nucleului dur, dar și -sau în primul rând- pentru periferia estică a blocului comunitar, în particular pentru România;

• Dacă reforma reuşeşte, Proiectul European este salvat pentru încă o generaţie, iar dacă eşuează, Uniunea s-ar putea dezintegra în grupuri mai mici de state care vor forma probabil noi asocieri, cel mai degrabă pe axa geopolitică, economică și culturală dintre Europa de Vest (de la Lisabona la Viena) și Europa Centrală (Flancul Estic al actualei UE);

• La București, atenția și conectarea cu procesul european ar trebui să fie maxime în următoarele 12-24 de luni, cu toate că șansele unei bune plasări a României, în nucleul decizional, sunt grav afectate de derapajul anti-Bruxelles şi anti-justiţie pe care guvernul și majoritatea parlamentară PSD-ALDE nici nu se mai străduiesc să îl mascheze;

• Pentru că în democrațiile vest-europene, din Italia până în Austria, se produc mutații amenințătoare de „sensibilitate” politică, dinspre liberalism și deschidere către protecționism și naționalism, așa cum se întâmplă de altfel și în Polonia sau Ungaria, ne putem aștepta ca reforma Uniunii să fie centrată pe interesele economiilor și societăților dezvoltate din Zona Euro, mult mai compatibile între ele, inclusiv istoric și cultural, în sensul larg al termenului;

• Reforma Uniunii se va baza, după cum arată informaţiile preliminare, mai puțin pe dorința de a finanța și integra în continuare statele postcomuniste, devenite brusc țâfnoase și „suveraniste”, ci va urmări, se pare, revenirea la principiile unei Europe de inspiraţie franco-germano-olandeză, relativ omogenă, robustă, competitivă și cu un nivel ridicat de viață (există încă voci nostalgice după „formatul de aur UE 15” din 1995, rezultat după admiterea Austriei, Finlandei şi Suediei, dar înainte de lărgirea spre Est);

• Recalcitranţii din Est sunt aşadar în pericol de periferizare, atât prin rămânerea în afara Zonei Euro, care se va consolida ca centru politic şi economic al Uniunii, cât şi prin corelarea accesului la fondurile europene cu respectarea principiilor statului de drept sau chiar apariţia unor politici noi, în format PESCO, exclusiviste (şi nu e vorba aici de Apărare, ci de noi versiuni PESCO, care pot apărea oricând);

• O mare necunoscută o reprezintă însă viitoarea relaţie a Italiei cu Uniunea Europeană, în condiţiile blocajului postelectoral de la Roma, cu Mişcarea de Cinci Stele devenită primul partid şi cu o coaliţie tripartită de dreapta patronată de Berlusconi, teoretic câştigătoare, care îl propune pe liderul Ligii Nordului drept şef al guvernului, fără să se întrevadă însă formarea vreunei majorităţi în noul parlament, aşa cum nu a fost posibilă nici în precedentul. Fără Italia, a treia mare economie a Zonei Euro, reforma franco-germană a Uniunii Europene va fi greu, dacă nu imposibil de realizat;

• Perioada politică începută acum va avea o importanță crucială pentru viitorul Uniunii Europene, în următorii 1-2 ani combinându-se la masa negocierilor presiunile și forțele care acționează în cadrul Uniunii, de la lideri, guverne și partide în ascensiune la mediul corporatist și sindicate, de la grupuri de lobby la societatea civilă şi ONG-uri, și de la opinia publică la presa de toate felurile. Vectorul rezultant va fi noua Uniune Europeană, bună sau rea, consolidată sau minimalistă, solidară sau dominată de egoismele statelor naţionale care se vor toate „first” (după moda Trump, preluată şi în discursul coaliţiei câştigătoare din Italia, de exemplu), o Uniune în care vom trăi timp de încă o generaţie;

• Politica agricolă, fondurile de coeziune, politica de Apărare, guvernanța Zonei Euro (inclusiv taxarea tranzacțiilor financiare), convergența/armonizarea fiscală, reforma statului social al bunăstării, corelarea accesului la fondurile europene cu respectarea principiilor statului de drept, securizarea frontierelor externe, crearea universităților europene etc. par să fie doar câteva dintre politicile care vor fi revizuite, introduse sau dezvoltate în noua arhitectură, în ideea de a da Uniunii un înțeles mult mai concret și de a o pune să producă efecte vizibile, se speră benefice, în viața europenilor.

*

La câteva zile după reconfirmarea în poziţia de cancelar (mult mai dificilă însă decât s-a estimat iniţial, după alegerile din 24 septembrie 2017), Angela Merkel a revenit la discuţiile cu Emmanuel Macron despre viitorul Uniunii Europene.

Prima idee transmisă publicului este că la summitul din 28-29 iunie ne putem aştepta la comunicarea unui proiect conturat al reformei, din care să putem înţelege spre ce ar dori Marile Puteri europene să se îndrepte Uniunea, în deceniile viitoare. Personal, cred că termenul este nerealist, trei luni fiind insuficiente pentru distilarea unui concept acceptat pe scară largă şi a unui plan de acţiune cu şanse reale de a fi pus în aplicare. Dar, dacă referirea se face doar la enunţarea unei liste de dorinţe, ceea ce nu înseamnă automat un plan/planificare efectivă a reformei, atunci da, este posibil să aflăm în trei luni cam cum îşi doresc Franţa şi Germania să arate Uniunea Europeană de mâine. Cu condiţia ca Berlinul şi Parisul să ajungă până atunci la un acord, ceea ce părea destul de dificil în septembrie, chiar înainte de alegerile germane, când Macron a prezentat la Universitatea Sorbona planul care îi poartă numele, în fapt o listă de propuneri primită cu destule rezerve de numeroşi politicieni germani.

Ce este important de înţeles e că, dacă se va face până la urmă o reformă a Uniunii Europene de amploare (şi insist pe „dacă”, având în vedere situaţia din Italia şi suportul de doar 51% în Bundestag pentru cabinetul Merkel IV) atunci aceasta va fi Uniunea Europeană valabilă pentru o generaţie de acum înainte. Mi-e greu să cred că o altă oportunitate de a mai salva şi reforma Uniunea Europeană se va mai ivi curând, în condiţiile în care majorităţile proeuropene se formează tot mai greu. De exemplu, cea în care am trăit până acum (noi, românii, doar de 11 ani, dar alţii mai de multă vreme) este, în esenţă, Uniunea Tratatului de la Maastricht, gândită de generaţia liderilor politici (Kohl-Mitterand) de la începutul anilor 90. Cele două Tratate care au urmat Maastrichtului, Amsterdamul (1997) şi Lisabona (2009) au adus doar cosmetizări minore, tehnice, ale marii viziuni politice cuprinse în Tratatul de la Maastricht, convenit imediat după încheierea Războiului Rece, respectiv unificarea Germaniei şi eliberarea Europei de Est. Iar precedentul mare Tratat fusese cel de la Roma (1957), amendat prin Actul Unic European (1985). Practic, fiecare din marile Tratate europene a concentrat viziunea unei generații de lideri și a marcat parcursul politic, economic și social al generației următoare de cetățeni europeni. Așa se va întâmpla și de data aceasta.

Acum este, deci, momentul acestei generaţii politice europene (ea însăşi în schimbare) să dea o nouă viziune pentru Uniunea Europeană, valabilă pentru încă o generaţie. Nu știm dacă rezultatul acestei negocieri se va materializa într-un nou Tratat al UE, dar această posibilitate cred că nu trebuie exclusă.

Este interesant de observat că preconizata reformă a Uniunii va fi condusă de un tandem format dintr-un lider aflat la începutul carierei politice şi altul aflat la sfârşitul carierei. Un lider este la primul mandat, are 40 de ani, este energic, flamboiant, inovativ, carismatic, fără astâmpăr, nu stă o clipă locului, are un comportament la limita plină de neprevăzut dintre tinereţea exuberantă, super-ambiţioasă, şi maturitatea necesară unui preşedinte al unei Mari Puteri, celălalt lider are aproape 64, este la ultimul mandat, este predictibil, a cam spus tot ce avea de spus, are o experienţă solidă, cumpătare şi precauţie, nu se grăbeşte, evită greşelile, soluţiile radicale, ideologice şi spectaculoase, preferând în schimb schemele verificate anterior şi soluţiile pragmatice.

Şi nu e vorba aici doar de diferenţele între doi lideri, între două persoane aflate în momente diferite ale vieţii şi carierei lor politice. Este vorba, în primul rând, de două puteri europene cu profiluri diferite, cu interese strategice nu întotdeauna identice, cu potenţialuri diferite şi cu stări diferite ale economiei şi societăţii. Franţa doreşte să recupereze, să crească, să se consolideze economic în interior şi politic pe plan european, să echilibreze o serie de deficite şi dezechilibre structurale cronice pe care le are, să-şi flexibilizeze statul bunăstării şi să reducă povara socială, să facă Uniunea Europeană să lucreze mai mult în favoarea intereselor naţionale franceze (Uniunea Apărării, guvernanţa Zonei Euro, politica agricolă, practicile comerciale şi fiscale, universităţile europene etc.). Germania, în schimb, are de apărat un status-quo care îi convine şi este mult mai reticentă când vine vorba de schimbări. Economia germană a mers foarte bine în interiorul şi în afara UE, expansiunea influenţei strategice a Germaniei în Europa Centrală şi de Est a fost mult mai substanţială decât a Franţei, Berlinul este perceput ca centrul de putere nr. 1 al Europei, atât economic, cât şi politic, iar bulversările de mare amplitudine ale Uniunii Europene nu îi priesc în acest moment. Nu este clar dacă Germania va accepta taxarea tranzacţiilor financiare, după model britanic, nu este clar dacă Germania va dori unificarea fiscală, nu este clar dacă Germania doreşte acum scăderea cheltuielilor sociale, cât timp balanţa bugetară internă este încă pozitivă. Sunt convins că între Paris şi Berlin vor avea loc primele negocieri serioase iar distanţa de la declaraţii la acceptarea unor schimbări concrete va fi destul de lung.

În acest moment, aşa cum arată lucrurile la Berlin şi Paris, dar şi la Roma sau Viena, ca să nu mai pomenesc de Bucureşti, mă tem pentru şansele României de a se plasa în nucleul dur al Uniunii Europene. Nu suntem în Zona Euro şi există posibilitatea de a nu fi acceptaţi niciodată în Zona Euro, trebuie să ne gândim cu luciditate şi la un astfel de scenariu, chiar dacă nu este cel pe care îl dorim.

Zona Euro va fi centrul economic şi politic al Uniunii Europene. Plecăm din start de pe poziţii periferice, atât economico-financiar şi ca nivel de dezvoltare generală a ţării, cât şi geopolitic, istoric, cultural, respectiv ca brand de ţară. Ceea ce se întâmplă în Europa Centrală, la Varşovia şi Budapesta, le-a trezit vest-europenilor sentimentul că unii fac carieră politică pe banii contribuabililor europeni, în timp ce critică cu orice ocazie Bruxellesul, politicile şi instituţiile europene. Era cel mai prost moment cu putinţă ca România să se îndepărteze acum de Uniunea Europeană, să sfideze Bruxellesul, Berlinul şi Parisul, părând că intenţionează să se plaseze de partea Poloniei şi Ungariei, în grupul recalcitranţilor. Dar, în inconştienţa lor, liderii guvernării şi majorităţii parlamentare de la Bucureşti nu realizează un lucru esenţial – România este mult mai vulnerabilă pe plan european decât Polonia şi Ungaria. Kaczynski şi Orbán sunt populişti şi eurosceptici, dar nu sunt condamnaţi penali şi nu sunt inculpaţi. Paşii greşiţi făcuţi la Bucureşti vor fi taxaţi mult mai repede iar regresul nostru va alimenta imediat vocile din 2005-2006: V-am spus noi că erau nepregătiţi şi nu trebuiau primiţi? Indicatorii de dezvoltare la baza societăţii, în Polonia-Ungaria vs. România sunt diferiţi (nu creşterea economică din ultimul an contează, acesta este un aspect minor). Credenţialele istorice sunt diferite. Infrastructura este aproape incomparabilă. Integrarea în circuitele de business, manageriale şi profesionale, în cele turistice şi culturale, este mult mai profundă în cele două ţări menţionate decât în România. Reputaţia ţărilor este încă foarte diferită. Pe toţi aceşti indicatori specifici, dincolo de discursurile oficiale şi de raportarea doctrinară faţă de Bruxelles, Polonia este de fapt mult mai integrată european decât România. Citiţi cu atenţie CV-urile¹ premierilor şi veţi înţelege că între prim ministrul Poloniei şi al României² este o distanţă de la cer la pământ.

Prin tot ceea ce facem acum şi cum ne prezentăm în Guvernul şi Parlamentul de la Bucureşti, nu ştiu dacă vom ajunge în nucleul decizional al Uniunii Europene. Nu aş fi chiar sigur că pleiada de lideri politici repetenţi în facultate, absolvenţi la seral sau, mai nou, de Drept la particular, la Turnu-Severin (forma de învăţământ la mare „distanţă”, desigur), aceşti lideri cu mari probleme de exprimare în limba română şi de legitimare în carierele lor profesionale de bază ne vor putea duce în centrul Uniunii Europene. Nu suntem într-un moment liniştitor în raport cu perspectivele noastre în Uniunea Europeană. Nici prin evoluţiile din democraţiile vest-europene, care influenţează negreşit comportamentul şefilor guvernelor din aceste ţări faţă de regiunea Europei Centrale, dar nici prin ceea ce arătăm că suntem şi facem noi în politica de la Bucureşti, tabloul nu arată prea bine. Suprapunerea şi combinaţia celor două împrejurări ar putea avea efecte dintre cele mai nefaste pentru România în următorii doi ani, probabil decisivi pentru configurarea noii Uniuni Europene.