luni

4 iulie, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

1 iulie, 2012

Textul de mai jos constituie o încercare de explicare, pentru publicul românesc avizat, a principalelor provocări cu care se confruntă proiectul european în general şi zona euro în particular, privite dintr-o perspectivă mai largă (economică, dar şi istorică, politică, culturală). Abordarea pe care am ales-o este aceea de întrebări şi răspunsuri, pornind de la un chestionar întocmit de jurnalistul Cristian Grosu. Opiniile prezentate au un caracter personal şi nu implică in vreun fel instituţia BNR. (Valentin Lazea)

1. Ce stă, de fapt în spatele monedei euro, astfel încât astăzi politicienii să reclame o uniune fiscală?

Moneda euro constituie un stadiu intermediar, nefinalizat, al procesului de edificare al proiectului european. Însuşi acest proiect a suferit numeroase redefiniri pe parcursul ultimilor 60 de ani, sub impactul forţelor crescânde ale globalizării. Astfel, iniţial, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, creată în 1951şi reunind doar şase ţări (Franţa, Germania, Italia şi statele Benelux) avea rolul principal de a nu permite repetarea rivalităţilor care au dus la declanşarea celor două războaie mondiale.


Pentru vizionari precum Robert Schuman sau Jean Monnet, Comunitatea constituia şi primul pas înspre crearea unei federaţii europene de state egale. Această viziune  avea să fie pusă în umbră de concepţia preşedintelui Charles de Gaulle, pentru care Comunitatea reprezenta mijlocul ideal pentru recâştigarea şi menţinerea statutului de mare putere al Franţei: se vorbea de o „Europă a naţiunilor”, concept opus celui de federalizare.

În acest concept, politicile urmau să fie în esenţă naţionale, iar rolul economic al Comunităţii urma să fie limitat la cel de piaţă comună. În viziunea franceză, Comunitatea urma să ţină Germania înăuntrul, iar Marea Britanie în afara „Europei” (interesant că până la proclamarea independenţei sale în 1962, Algeria a făcut şi ea parte din Comunitate, alături de Franţa metropolitană). În anii ’50, ’60 şi ’70, forţele globalizării încă nu se făceau simţite din plin: patru din primele şase economii ale lumii (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) erau din Vestul Europei. Fostele colonii franceze din Africa sau ţările din Commonwealth-ul britanic aveau încă strânse legături cu fostele metropole, menţinând o pluralitate de interese naţionale divergente în cadrul Comunităţii.

Lucrurile aveau să se schimbe însă  pe parcursul anilor ’80, ’90 şi în primul deceniu al noului mileniu. Pe de o parte, prăbuşirea sistemului comunist a obligat „vechea Europă” să-şi deschidă graniţele unui număr de zece state, care au venit atât cu active (o forţă de muncă relativ calificată, resurse naturale, o bază industrială), cât şi cu pasive (decalaje mari de competitivitate, o infrastructură slabă). Pe de altă parte, ascensiunea noilor puteri emergente, de tipul statelor BRIC a relevat faptul că, pe termen mediu şi lung, statele europene riscă să devină irelevante în competiţia mondială dacă  nu procedează la o integrare mai adâncă.

Astfel, la momentul de faţă, între primele şase economii ale lumii şi-au făcut loc China (locul 2) şi Brazilia (locul 6), iar Rusia, India, Canada şi Australia au ritmuri de dezvoltare care le îndreptăţesc să aspire în viitor la poziţiile fruntaşe ocupate încă de europeni.


În acest context, elitele europene au procedat  la un prim pas (şi cel mai uşor, în acelaşi timp) de integrare suplimentară, prin crearea monedei euro în 1999. Un număr de  11 ţări,  extins ulterior la 17 ţări, au fost de acord să-şi cedeze suveranitatea în materie de politică monetară către un organism tehnocratic, Banca Centrală Europeană de la Frankfurt.

Încă de pe atunci, mulţi economişti şi o serie de oameni politici au fost conştienţi de  faptul că o uniune monetară nu poate funcţiona optim dacă nu este dublată şi de o uniune fiscală. Totuşi, sentimentul naţional care predomina în capitalele europene a  opus rezistenţă ideii de federalizare, care la rândul ei ar fi presupus o adâncire a uniunii politice.

Numai în cadrul unei uniuni politice (aşa cum sunt SUA, de pildă) cetăţenii unui stat pot fi de acord să sprijine cu transferuri financiare pe cetăţenii altui stat, aflat temporar într-o situaţie de deficit. În schimb, în Europa, în lipsa consensului politic, s-a mers pe varianta suboptimală a Criteriilor de la Maastricht, care urmau să asigure un minimum de disciplină fiscală în statele Uniunii, cu condiţia să fi fost respectate sau să poată fi impuse (enforced) de către statele creditoare. În lipsa unor mecanisme de enforcement, Criteriile de la Maastricht au rămas literă moartă, iar când deficitul bugetar a fost încălcat – fără penalităţi – de Germania şi de Franţa, celelalte state au profitat de aceasta, extinzând hazardul moral.

Şi totuşi, din punct de vedere strict monetar, performanţele euro în primul său deceniu de existenţă au fost remarcabile. Aşa cum se vede din tabelul alăturat, în materie de inflaţie, nu numai că rata inflaţiei din zona euro s-a situat la niveluri comparabile cu cele din SUA, dar divergenţele dintre statele membre ale eurozonei s-au diminuat până la dispariţie. De fapt, în materie de inflaţie, performanţele statelor din „flancul sudic” erau chiar mai bune , în anul 2009, decât ale statelor din „flancul nordic”.

Sursa: Economics Oxford (Click pe imagine pentru mărire)

Locurile unde şi-au spus cuvântul diferenţele de competitivitate şi de productivitate dintre Nord şi Sud au fost fie în domeniul ratei şomajului (Spania, Irlanda), fie în domeniul deficitului de cont curent (Grecia, Portugalia), fie  în domeniul deficitului bugetar (Irlanda, Grecia, Spania).

Devenise evident că zona euro nu constituie ceea ce se cheamă o „Optimal Currency Area”. Astfel, dobânda de politică monetară stabilită în mod unitar la Frankfurt era, probabil, prea mare pentru economiile dinamice din Nord şi prea mică pentru economiile mai slabe din Sud, unde bule speculative (îndeosebi în domeniul imobiliar) fuseseră alimentate de percepţia sectorului financiar internaţional de  nediferenţiere a riscurilor între Germania şi Grecia, de pildă.

Astfel, timp de un deceniu grecii au avut acces la fonduri cu dobânzi apropiate de cele percepute germanilor, pe care le-au utilizat nu pentru creşterea competitivităţii, ci pentru sporirea consumului (pe datorie).

În ultimă instanţă, clivajul dintre Nord şi Sud este unul de natură culturală: până când grecul nu va fi convins să muncească asemenea germanului, iar germanul nu va fi convins să se distreze asemenea grecului, dezechilibrele macroeconomice majore vor persista.

Remarcaţi din cele de mai sus  că evoluţia spre echilibru reclamă o ajustare din ambele părţi, probabil asimetrică: mai mult consum din partea Nordului, dar mult mai mult export şi investiţii din partea Sudului. Merită amintit faptul că până în urmă cu câteva luni politicienii din ţările din Sudul eurozonei nu au dat aceste mesaje (nepopulare) electoratelor lor, astfel încât acestea nu au înţeles nici până astăzi necesitatea obiectivă a ajustărilor.

*

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Valentin Lazea este economistul-șef al BNR

(Va urma)

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

toate comentariile

articole categorie

Citește și:

Consumatorii români aveau, la nivelul anului 2021, o paritate a puterii de cumpărare de 55,5% din media europeană, procent identic cu cel din 2020, cel mai redus de...

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: