Valentin Lazea / O istorie morală a politicilor monetare și fiscale (III)

(Textul de mai jos e continuarea primulor două episoade care pot fi citite 1-AICI-LINK) și 2-AICI-LINK)

***

Ultima perioadă supusă analizei noastre (care începe în 1971 și continuă până în prezent), este compusă din două sub-perioade: Războiul Rece (1971-1990), care păstrează multe din caracteristicile epocii anterioare, respectiv A Doua Globalizare (1991-2021), a cărei destrămare o vedem desfășurându-se sub ochii noștri. Moralitatea întregii  perioade stă – cel puțin în economiile occidentale – sub semnul consumerismului fără limite, promovat de marile corporații.

H- Moralitatea din perioada banilor fiduciari (fiat money)

Caracteristici: moralitate consumeristă

• Motto 1: „Consumați, consumați, consumați…….pe datorie”
• Motto 2: „Totul ni se cuvine”
• Motto 3: „Socializarea pierderilor și privatizarea câștigurilor”

Din perspectiva tehnologică, această perioadă este caracterizată de a patra revoluție industrială, având ca vârf de lance informatica, aceasta invadând toate spațiile vieții profesionale și private (cu bunele și relele ce decurg de aici). Ar fi putut să fie și o perioadă a explorărilor spațiale, atât de promițătoare în anii ’60, dacă acestea nu ar fi fost sacrificate, mai întâi pe altarul înarmării, iar ulterior pe cel al stimulării consumului…..terestru.

Într-o primă etapă, omenirea a continuat exploatarea nemiloasă a resurselor naturale, după care – începând cu anii ’90 –  necesitatea prezervării acestora își face, încet, locul în conștiința publică, prefigurând – poate – o epocă viitoare mai puțin consumeristă.

Politica internă a statelor occidentale urmărește fidelizarea pe toate căile a electoratului propriu (mai întâi, în fața amenințării modelului comunist, iar ulterior Războiului Rece din rațiuni de populism), motiv pentru care se extinde statul asistențial (Welfare State).
Cheltuielile publice ajung, în multe state, să depășească 40 la sută din PIB, fără  o creștere corespunzătoare a încasărilor la buget, ceea ce pune presiune pe deficitele bugetare și duce la creșterea continuă a datoriei publice.

După 1991, în perioada celei de a Doua Globalizări, odată  pericolul comunist înlăturat, statele occidentale permit ca agenda de politică internă să fie capturată de subiecte minore (dar cu impact public) de tipul războaielor culturale.

Îndeosebi stânga politică occidentală merge mult în această direcție greșită și, în loc să solicite egalitatea de oportunități economice, își deviază discursul înspre privilegierea minorităților (sexuale, religioase, de culoare etc.), încercând astfel să repare secole de nedreptate, dar stârnind, în acest proces, o reacție adversă a majorității.

În statele  comuniste, libertățile cetățenești,  din contră, se restrâng în perioada Războiului Rece, până în 1985, după care urmează o scurtă perioadă de dezgheț, perestroika lui Gorbaciov. Dar în România efectele acesteia sunt prea puțin simțite, țara fiind angajată, în perioada respectivă, în plata în devans a datoriei externe, ca urmare a celei de a doua intrări în incapacitate de plată a țării, în anul 1982.

(Citiți și: ”Valentin Lazea / Legile Universale ale Economiei și joaca globală de-a le rescrie”)

După destrămarea sistemului comunist, consumerismul triumfător se răspândește pe întreaga planetă, favorizat de politicile publice, de globalizare și de revoluția informatică. Mantra universală devine „Consumați, consumați, consumați……pe datorie”. Dacă până în anii ’50 o familie tipică americană avea prea puțin de a face cu creditul bancar, după această dată a devenit o anomalie să nu mai ai o multitudine de credite luate, stimulate de un marketing și o publicitate agresive, care îl fac pe om să dorească produse și servicii de care nu are o nevoie reală.

Această mentalitate, împreună cu corolarul său, „Totul ni se cuvine”, devine prevalentă la Generația X (cei născuți între 1965 și 1980) și la Generația Y („millenials”, cei născuți între 1981 și 1996). Mai puțin afectate de consumerism și de sentimentul de îndreptățire (entitlement) sunt Generația baby-boomers (cei născuți între 1946 și 1964, care au fost educați în timpurile grele de după Război) și – poate – Generația Z (cei născuți în perioada 1997-2012, care au început să aibă o conștiință ecologică și mai puțin interes pentru valorile materiale).

Politica externă a stat,  în prima parte a intervalului, sub semnul Războiului Rece, cu țările în curs de dezvoltare (Vietnam, Cambodgia, Chile, Nicaragua, Angola, Etiopia etc.) servind ca pioni în jocul de șah dintre cele două sisteme rivale. Iar  în a doua parte, în timpul celei de a Doua Globalizări, o mare parte din statele dezvoltate se dezarmează, profitând de dividendul oferit de pace, pentru a întări și mai mult welfare state-ul.

Uniunea Europeană (creată în 1992, prin transformarea Comunității Economice Europene) merge cel mai departe pe acestă rută, delegându-și apărarea către SUA, aprovizionarea cu energie către Rusia și produsele manufacturate către China, o strategie care în retrospectivă apare ca benevolentă, dar naivă.

Din punct de vedere social, statele dezvoltate încearcă să acopere inegalitățile crescânde nu prin oferirea de oportunități egale, ci prin oferirea de credite ieftine chiar și acelor categorii care nu se încadrau în profilul de risc bancar, așa-numiții NINJA (No Income, No Job, or Assets). Această abordare avea să fie una din cauzele crizei subprime din 2008-2009, alături de dereglementarea agresivă a sectorului bancar și de înflorirea capitalismului speculativ. De asemenea, așa cum am arătat, politicile sociale „progresiste”, în loc să asigure egalitatea de șanse, promovează discriminarea pozitivă  minorităților, cu toate consecințele morale și economice ce decurg de aici.

În plan familial este desăvârșită, în multe societăți dezvoltate, destrămarea familiei clasice, familiile monoparentale devenind un lucru banal, cu toate consecințele negative asupra educației și psihicului copiilor. Depresia, înstrăinarea, singurătatea devin bolile secolului XXI, accentuate de dependența față de drogul informatic și de pierderea abilităților de comunicare inter-personală

I- Influența moralei consumeriste asupra politicilor monetare și fiscale în perioada banilor fiduciari

Capacitatea acordată băncilor centrale de a crea bani „din nimic”, fără vreo limitare dată de stocul de aur sau de un alt metal prețios, începând cu anul 1971, a fost abuzată de mai multe din ele, ducând la inflația înaltă din anii ’70. Pe de o parte, bugetele naționale, urmărind promovarea statului bunăstării (Welfare State) înregistrau deficite tot mai mari, crescând presiunea asupra băncilor centrale de a le finanța prin emisiuni noi de bani.

Pe de altă parte, cele două crize petroliere, din 1973 și 1980, au contribuit  la rândul lor la creșterea inflației, care ajunsese la peste 10 la sută pe an în multe state dezvoltate. Schimbarea a survenit odată cu numirea lui Paul Volcker la conducerea Federal Reserve în 1979, acesta angajându-se la un adevărat război cu inflația, prin majorarea la niveluri nemaiîntâlnite în timpuri de pace a ratelor dobânzii. Consecința a fost o recesiune în SUA dar, mai ales, o recesiune majoră în cadrul statelor emergente, care se împrumutaseră masiv în dolari în anii când dobânda fusese scăzută. Datoria publică a acestora (așa cum se vede în Figura 2, linia întreruptă) a crescut de la circa 20 la sută la peste 140 la sută din PIB.

Între 1982 și 1989 aceste state emergente (printre care și România) au trecut printr-o lungă criză a datoriilor externe, băncile creditoare neacceptând o restructurare a datoriilor până la apariția Planului Brady, în 1989. În ce măsură această criză a contribuit la căderea regimurilor comuniste, rămâne de discutat.

După căderea comunismului și după domolirea inflației au urmat trei decenii (1991-2021) în care se părea că, oricât de mulți bani ar injecta în economie băncile centrale și băncile comerciale, inflația nu se clintea de la niveluri foarte scăzute.

De fapt, inflația redusă era un rezultat al unor schimbări structurale profunde la nivel mondial, precum: informatizarea, demografia favorabilă asigurată de generația baby-boomers, integrarea țărilor ex-comuniste în lanțurile de producție globale, prețurile scăzute din China și India etc.  Neglijând riscul că aceste fenomene s-ar putea inversa, băncile centrale au  coborât dobânzile la minime istorice – câteodată, sub zero în termeni nominali – ceea ce avea să provoace grave distorsiuni în alocarea capitalului: la dobânzi apropriate de zero, orice proiect investițional, oricât de ineficient, pare rentabil. Mai mult decât atât, dobânzile scăzute au contribuit la polarizarea bogăției din societăți, cei mai înstăriți alegând să investească pe burse și în domeniul imobiliar (unde se puteau face profituri frumoase, chiar dacă artificiale), decât să țină banii în bănci.

Întrucât băncile – în sistemul banilor fiduciari – emit bani „din nimic”, dar nu „contra nimic”, ci în schimbul unor titluri de valoare (obligațiuni de stat, municipale, corporatiste etc.) bilanțurile expandate ale băncilor s-au umplut de titluri „junk”, ale unor entități nu tocmai creditabile.

Iar când toată această construcție artificială s-a prăbușit, în 2008-2009, soluția găsită a fost…..injectarea de noi bani în sistem, sub forma relaxării cantitative, care a salvat economia de la un colaps pe termen scurt, dar a agravat problemele pe termen lung.

Datoria publică a statelor dezvoltate avea să crească încontinuu din 1971, de la aproximativ 30 la sută la aproape 120 la sută din PIB, cea mai mare (și neîntreruptă) creștere pe timpuri de pace, ridicând problema sustenabilității acesteia. În perioada 2007-2013, circa două treimi din creșterea datoriei publice s-au datorat deficitului primar (adică faptului că bugetele erau în deficit după achitarea dobânzii la datoria publică), iar aproximativ un sfert s-a datorat diferențialului g-i, unde rata de creștere economică g a fost negativă o bună bucată de vreme.

Păcatul originar constă în aceea că limita de deficit bugetar de 3 la sută din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, a început să fie considerată de multe state europene ca un nivel normal, permisibil și nu ca un maxim la care să se ajungă în anii cei mai slabi ai ciclului economic. Iar atunci când limita de deficit a fost încălcată, nici un stat nu a fost penalizat pentru aceasta.

De la criza Covid din 2020 limita de deficit bugetar a fost suspendată, iar din 2024 există intenția de a relaxa și mai mult regulile, lăsând fiecărui stat membru latitudinea de a reduce deficitul bugetar și datoria publică în ritmul pe care îl consideră adecvat (?!?). Nu este de mirare că statele indisciplinate fiscal, precum cele din flancul sudic al UE și România au aplaudat aceste relaxări, care nu fac decât să amâne sine die ajustarea fiscală. Ne aflăm la ani-lumină de disciplina fiscală care a prevalat în lume până în 1939 (iar în România, până în 1989).

În general, politicile monetare și fiscale din această perioadă par a fi influențate tot mai mult de factorul politic, în permanentă căutare de voturi. Astfel, măsurile necesare sunt amânate, iar măsurile populare/populiste capătă tot mai multă greutate. Plata la scadență a datoriei devine (aproape) opțională, iar simptomul cel mai grav al acestei perioade de indisciplină îl constituie socializarea pierderilor și capitalizarea câștigurilor.

La acest rezultat s-a ajuns printr-o coalizare a intereselor marilor corporații (inclusiv mari bănci) – care nu mai acceptă să plătească prețul propriilor decizii greșite – cu interesele maselor largi – care nu mai concep să nu mai fie ajutate de guverne atunci când situația economică se deteriorează. Educația financiară precară a publicului, corelată cu răspândirea de fake news prin mass-media nu fac decât să amplifice acest proces.

O reformă economică fără o reformă morală care să o preceadă apare tot mai mult ca o utopie.

J- Întrebare-provocatoare nr. 3: A greșit Nicolae Ceaușescu plătind în devans întreaga datorie externă a României în anii ’80?

Sunt mulți care consideră că, plătind întreaga datorie externă a României în anii ’80, Nicolae Ceaușescu a procedat greșit, întrucât alte țări ex-comuniste (precum Polonia) au beneficiat,  ulterior căderii comunismului, de reduceri masive ale datoriei respective. Retrospectiv, este evident că el subestimat riscurile unei astfel de politici, atât pentru persoana sa, cât și pentru popularitatea Partidului Comunist Român.

Totuși, din punct de vedere principial, ideea de a achita datoria externă – chiar dacă pare venită dintr-o altă epocă istorică (a etalonului – aur) și chiar dacă a fost influențată de un calcul pragmatic (neamestecul FMI și a altor investitori străini în politica internă a României) – conține  și o conotație morală: aceea de a face ca nota de plată să fie achitată de generația care a contractat datoria și de a nu împovăra generațiile următoare.

În afara de asta, restabilirea renumelui de bun-platnic al țării trebuie să aibă o valoare în sine, chiar și într-o lume a relativizării valorilor.

Dacă din punct de vedre moral achitarea datoriei externe a avut câteva merite, atunci unde s-a greșit? Mai jos enumerăm câteva astfel de decizii eronate:

• investirea banilor luați cu împrumut în proiecte industriale energofage, chiar și după crizele petroliere din 1973 și 1980. În timp ce alte state încercau să scape de unitățile industriale mari consumatoare de energie, regimul comunist din România a continuat să mizeze pe acestea, deși rezervele interne de petrol, gaze și materii prime se diminuau vizibil, iar prețul importării acestora creștea prohibitiv;
• contractarea celei mai mari părți a datoriei cu dobândă variabilă, atunci când dobânda era scăzută, în anii ’70. Dar, odată cu creșterea abruptă a dobânzii de către Federal Reserve sub Paul Volcker, acea decizie (luare de credite cu dobândă variabilă) avea să se dovedească falimentară pentru statele îndatorate. Mult mai înțeleaptă ar fi fost „încuierea” într-o dobândă fixă (chiar dacă în anii ’70 aceasta era mai mare);
• apelarea la exportul de produse agro-alimentare (fapt care a creat o mare penurie în țară) atunci când exporturile de produse industriale – pe care se mizase la începutul industrializării – s-au dovedit insuficiente pentru a achita costul datoriei;
• pretenția ca România să treacă la o economie autarhică, în care să producă tot, de la ace cu gămălie la avioane, neglijând astfel avantajul comparativ și avantajul competitiv și ducând la o risipă a resurselor;
• achitarea în devans a datoriei, deși creditorii internaționali ai României nu agreau această soluție. Această achitare în devans avea să supună populația la privațiuni noi și inutile.

Regimul comunist din România poate fi acuzat de multe, dar nu și de nerespectarea ortodoxiei fiscal-monetare. Astfel, pentru plata datoriei externe, bugetele erau concepute a avea un surplus primar, iar inflația era combătută prin toate mijloacele administrative disponibile. E drept că inflația reprimată administrativ avea să se manifeste sub forma penuriei de produse, a cozilor interminabile etc.

Paradoxal, deși principiile fiscal-monetare erau corecte, aplicarea lor viciată și exagerată  (a se vedea punctele de mai sus) a lăsat o urmă nefastă în mentalul colectiv românesc, care avea să se manifeste în deceniile post-comuniste: tolerarea inflației înalte ca modalitate de acoperire a ineficienței, deficite bugetare mari, deficite externe mari etc. Totul în cadrul unei mentalități consumeriste, care pune satisfacerea  poftelor de azi ale generațiilor actuale mai presus de necesitățile de mâine ale generațiilor viitoare.

Vorba vestitului comic Groucho Marx: „De ce mi-ar păsa de generațiile viitoare? Ce au făcut ele pentru mine?”

(Sfârșit)

Citiți mai jos primele 2 episoane:
Valentin Lazea / O istorie morală a politicilor monetare și fiscale (II)
și
Valentin Lazea / O istorie morală a politicilor fiscale și monetare (I)

***