joi

22 februarie, 2024

4 aprilie, 2023

(Textul de mai jos e continuarea primului episod care poate fi citit AICI-LINK)

***

După ce am examinat modul în care moralitatea de tip burghez a influențat politicile monetare și fiscale în perioada etalonului-aur (1880-1914), este acum timpul să analizăm rupturile survenite în moralitate și în politicile macroeconomice în perioada intermediară (1914-1971).

E- Moralitatea din perioada intermediară

  • Caracteristici: moralitate (predominant) proletară
  • Motto 1: „Scopul scuză mijloacele”
  • Motto 2: „Pe termen lung, toți suntem morți”

Desigur, este greu de decelat o moralitate unică într-o perioadă atât de turbulentă, care a cuprins Primul Război Mondial, încercarea de revenire la etalonul aur (1925-1931), Marea Depresiune, al Doilea Război Mondial și perioada de reconstrucție și de boom economic ce i-a urmat. În general însă, se constată o abrogare a moralei burgheze din perioada etalonului-aur și încercări de înlocuire a ei cu noi tipuri de moralitate.

Din punct de vedere tehnologic, perioada se caracterizează prin a treia revoluție industrială. Au loc mari descoperiri în fizică, datorate lui Albert Einstein, Niels Bohr, Ernest Rutherford și alții  (teoria relativității, teoria cuantică etc.). Științele sociale, interpretând în mod eronat teoria relativității, o transformă într-o teorie a relativismului (social, moral, filosofic), care avea să otrăvească dezbaterea multe decenii la rând. De asemenea, au loc mari progrese în chimie (inventarea polimerilor și a altor materiale sintetice) și în biologie (descoperirea ADN-ului etc.)

Ethos-ul dominat este cel al exploatării nemiloase de către om a naturii (Homo Faber), fără vreo considerație arătată sustenabilității pe termen lung a acestui proces.

În politica internă, după Primul Război Mondial se generalizează votul universal (inițial numai pentru bărbați), iar clasa muncitoare ajunge în poziții de unde poate dicta politici, inițial într-un singur stat (URSS), apoi, după al Doilea Război Mondial, într-o duzină de state. Speriată de posibilitatea ca muncitorimea să preia puterea fie pe cale revoluționară (dat fiind precedentul sovietic), fie pe cale parlamentară (dat fiind votul universal), burghezia recurge la două tactici diferite:  fie concesii punctuale în materie de politici economice și sociale, fie promovarea unor mișcări extremiste de dreapta, opuse celor muncitorești, care aveau să culmineze cu apariția fascismului în Italia, a nazismului în Germania și cu tot felul de „–isme” în alte țări europene. După al Doilea Război Mondial, competiția dintre cele două sisteme  –  capitalist și comunist – determină noi cedări  tactice din partea primului, inclusiv prin introducerea statului providențial („Welfare State”) în care bunăstarea prezentă este asigurată pe seama amanetării viitorului.


În materie de politică externă, perioada este caracterizată prin dispariția globalismului și înlocuirea sa cu politici naționaliste sau de blocuri regionale. Marile imperii subzistă până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, după care, dată fiind slăbirea metropolelor și întărirea spiritului național al coloniilor, imperiile dispar, rând pe rând. Nu trebuie subestimat rolul în acest proces al factorului economic, de la un moment dat costurile menținerii unui imperiu depășind beneficiile (din perspectiva metropolelor).

(Citiți și: ”Valentin Lazea / Legile Universale ale Economiei și joaca globală de-a le rescrie”)

Din punct de vedere social, clasa muncitoare câștigă noi drepturi, dar este confruntată cu multiple evoluții adverse: în țările comuniste, dictatura proletariatului este treptat înlocuită cu dictatura partidului unic (iar ulterior, cu dictatura unui singur om); în interiorul țărilor necomuniste apar mișcări de tip fascist (între cele două războaie); mișcarea muncitorească însăși se scindează în comuniști și social-democrați, care ajung dușmani ireconciliabili (și ca urmare a directivelor Comintern-ului).

Din punct de vedere familial, morala burgheză este înlocuită cu o morală libertină, mai ales după cele două războaie mondiale (poate ca o refulare a celor scăpați cu viață). Nu trebuie uitat nici faptul că doctrina comunistă a încurajat, într-o primă etapă, distrugerea familiei tradiționale (considerată o „reminiscență burgheză”) și înlocuirea ei prin concubinaj, educarea copiilor urmând a se face în afara influenței părinților etc.

Toate acestea nu puteau să nu influențeze moralitatea (pe care am putea să o numim „predominant proletară”). Cu toate acestea, moralitatea anterioară, burgheză, avea să reziste destul de bine în unele segmente ale societății și avea să revină atunci când condițiile generale vor fi devenit mai prielnice.

Ideea principală a moralității din epoca respectivă este că „scopul scuză mijloacele”. Ce înseamnă aceasta din punct de vedere economic?

a) dacă scopul este de a avea creștere economică cu orice preț, una din consecințe este că politicile monetară și fiscală trebuie să se adapteze acestui scop, abandonând prudența de care dăduseră dovadă înainte;

b) dacă scopul este de a supune natura înconjurătoare și de a o aduce în serviciul umanității, înseamnă că exploatarea nemiloasă a resurselor naturale, pe cale industrială, fără considerații legate de viitor, devine legitimă;

c) dacă scopul este de a învinge în competiția dintre cele două blocuri post-belice (capitalist versus comunist), atunci devine importantă atât investiția în hard-power (mai multe resurse economice alocate înarmării), cât și investiția în soft-power (mai multe beneficii pentru clasa muncitoare, începuturile consumerismului etc.).

În toate aceste cazuri, „scopul scuză mijloacele”, iar ceea ce contează sunt rezultatele pe termen scurt, întrucât „pe termen lung, toți suntem morți”. Ceea ce constituia piatra de temelie a moralității burgheze, anume faptul că datoriile trebuie plătite, se relaxează în diferite moduri:

a) individul rău-platnic nu mai riscă să meargă la închisoare pentru neplata datoriilor.  De fapt, Convenția Europeană pentru drepturile omului interzice încarcerarea oamenilor pentru neonorarea  contractelor. Singurele excepții sunt/au fost: Turcia (care nu a ratificat Convenția), Franța (care permite „Contraînte judiciaire” pentru bani datorați statului de debitori solvabili între 18 și 65 de ani) și Grecia (unde închisoarea încă este valabilă pentru datoriile neonorate către bănci);

b) firma rău–platnică este apărată de conceptul de răspundere limitată („limited liability”), apărut încă din secolul XIX, dar generalizat în prezent. Conform acestuia, deținătorii/acționarii firmei răspund doar în limita capitalului vărsat, nu și cu alte bunuri proprii;

C0 statele rău-platnice nu mai riscă ca finanțele lor să fie preluate de creditori (și, cu atât mai puțin, să își piardă independența). Cel mult are loc câte o vizită din când în când din partea FMI sau a creditorilor privați.

F – Influența moralei (predominant) proletare asupra politicilor fiscale și monetare în perioada intermediară

Imensa majoritate a economiștilor care au activat în acestă perioadă, fiind educați înaintea Primului Război Mondial, pe timpul etalonului-aur, considerau de la sine înțeleasă necesitatea revenirii la acest etalon odată acel război încheiat, chiar dacă acest fapt presupunea câțiva ani de austeritate. Din această școală de gândire făceau parte Joseph Schumpeter (autorul sintagmei „distrugere creativă”), Andrew Mellon (ministru al finanțelor american, opus măsurilor de stimulare fiscală), Montagu Norman (guvernator al Băncii Angliei, promotor al revenirii Marii Britanii la etalonul aur, între 1925-1931), Philip Snowden (ministru de finanțe britanic în aceeași perioadă), Heinrich Brüning (cancelar al Germaniei, adept al păstrării valorii mărcii) etc.

Tuturor acestora li se opunea John Maynard Keynes, un oportunist de geniu, care – spre deosebire de colegii săi – simțise că măsurile de austeritate, necesare funcționării etalonului-aur, nu vor mai fi acceptate în societățile occidentale în condițiile votului universal și a existenței unui rival strategic, Uniunea Sovietică. Ca atare, el a fost promotorul politicilor fiscale bazate pe deficite, pentru stimularea pe orice cale a creșterii economice, susținând chiar că, pentru înlăturarea șomajului, statul ar trebui să plătească oamenii pentru săpatul de gropi, pe care ulterior tot ei să le astupe (!?).

(Citiți și: ”Valentin Lazea / ”De data asta va fi altfel”: când stafia politicii bântuie politicile bunăstării)

Tot el a fost promotorul măsurilor anti-ciclice, prin care politicile fiscale să stimuleze cererea în perioadele de recesiune și să descurajeze cererea în perioadele de avânt economic (după 1971, această a doua parte a învățăturilor sale avea să fie „uitată”, politicienii stimulând cererea chiar și în perioadele de supraîncălzire a economiei).

Ghinionul economiștilor ortodocși (și norocul lui Keynes) a constat în dezlănțuirea, la scurt timp, a două crize majore de ambele părți ale Atlanticului. Mai întâi, crahul bursier de la New York din 1929 (rezultat al exceselor speculative din primii ani de după război); ulterior, falimentele băncilor austriece Credit-Anstalt și germane Danat-Bank în 1931 (rezultat al încălcării normelor bancare elementare), care au aruncat omenirea în Marea Depresiune.

Cu toate acestea, Marea Depresiune a fost abordată  de economiștii ortodocși (aflați încă în poziții de conducere) pe baza credinței în finanțe serioase (sound finances) și bani serioși (sound money), așa cum fuseseră pe vremea etalonului-aur. Ratele dobânzii au crescut, creșterea economică a devenit negativă, bugetele au fost proiectate să aibă surplus primar, toate acestea ducând la austeritate. Șomajul median a ajuns la 25 la sută pe parcursul Marii Depresiuni.

Ceea ce pe vremuri sub etalonul-aur ar fi fost acceptat ca un sacrificiu temporar, nu a mai fost acceptat în noua mentalitate (scopul scuză mijloacele) și omenirea s-a întors cu fața spre soluțiile mai puțin dureroase propuse de Keynes. Și asta cu toate că politicile de austeritate își atinseseră scopul economic: reluarea creșterii (începând cu 1934), reducerea datoriei publice (începând din același an), reducerea șomajului etc. Cea mai mare critică adusă politicilor economice din perioada respectivă este că ar fi favorizat apariția nazismului.

Figura 2 ilustrează modul în care a evoluat datoria publică în perioada analizată în trei grupuri de țări: statele dezvoltate (linia continuă), statele emergente importante, gen Argentina, Mexic, etc. (linia punctată) și statele în curs de dezvoltare (linia întreruptă).

Pentru statele dezvoltate se observă că datoria publică atinsese în 1914 un nivel minim de circa 23 de procente din PIB. Primul Război Mondial și urmările lui au făcut ca datoria publică a statelor dezvoltate să crească la peste 90 de procente din PIB.

Consolidarea fiscală ce a urmat, între anii 1921 și 1929 s-a făcut după „vechile reguli”, prevalente pe vremea etalonului-aur: 64% din consolidarea fiscală s-a făcut prin bugete excedentare, cu surplus primar(!); 53% din consolidare prin diferențial creștere-dobândă (perioada respectivă fiind caracterizată prin deflație, nu prin inflație!); – 16% au lucrat împotriva consolidării și au constat din ajustări stoc-flux (de exemplu, deprecierea francului francez).

Această consolidare fiscală a redus datoria publică de la 90 la circa 60 procente din PIB: a urmat episodul Marii Depresiuni (1929-1933), când datoria publică a statelor dezvoltate a atins nivelul de 84 procente din PIB. Din nou, s-a procedat după „vechile reguli”: 108% din deteriorare s-a datorat diferențialului creștere-dobândă (economia prăbușindu-se, dar fără ca băncile centrale să scadă dobânda); -9% s-a datorat surplusului primar (acesta încetinind deteriorarea bugetară); 1% s-a datorat ajustărilor stoc-flux.

Revenirea la etalonul-aur, la onorabilitatea și la predictibilitatea acestuia erau considerate, de către cvasi-totalitatea economiștilor, mai importante decât stabilitatea socială și politică.

După un scurt episod de consolidare fiscală post-criză (1934-1939), datoria publică a statelor dezvoltate a urcat la circa 140 la sută din PIB ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial. A urmat o lungă perioadă de consolidare fiscală, sub noul sistem, Bretton Woods (1945-1971), datoria publică scăzând de la 140 la circa 40 de procente din PIB. Numai că, de astă dată, consolidarea avea să se facă după alte reguli: inflația fiind persistentă, ratele dobânzii au fost menținute jos (real-negative), rezultând o represiune financiară a deținătorilor de bani.

Acest fenomen, combinat cu creșterea economică rapidă post-război (facilitată de Planul Marshall) a făcut ca diferențialul g-i să fie puternic pozitiv, contribuind cu 75% din consolidarea bugetară. Băncile centrale au devenit mari deținătoare de titluri de stat, finanțând de facto guvernele, fapt ce a generat inflația persistentă. Totuși, prudența fiscală nu a fost abandonată complet, surplusurile primare ale bugetului constituind norma și contribuind cu 46% la reducerea datorie publice. Ajustările stoc-flux (în principal deprecierile) au contribuit negativ, cu -21% la consolidarea fiscală.

România a înregistrat, la începutul anilor ’30, primul său default suveran, în condițiile Marii Depresiuni, când nu a mai putut onora împrumuturile externe contractate după Primul Război Mondial.

La sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, România a devenit parte a Sistemului Bretton Woods, dar a fost nevoită să devalorizeze de trei ori moneda națională în raport cu dolarul (și, implicit, cu aurul): în 1947, 1952 și 1954. Apoi, între 1954 și 1971, deși moneda națională avea de jure o anumită acoperire în aur, de facto aceasta nu se aplica (România fiind în acea perioadă membră a blocului comunist).

Keynesianismul învinsese peste tot în lume, economiștii punând stabilitatea economică și socială mai presus de onorabilitatea și predictibilitatea oferită de vechiul etalon-aur.

G – Întrebare-provocatoare nr.2: A reprezentat ascensiunea nazismului o consecință inevitabilă a aplicării politicilor economice ortodoxe?

Dacă este să dăm crezare economiștilor care au studiat cu atenție perioada 1929-1945, precum Ben Bernanke (fost guvernator la Federal Reserve din SUA), răspunsul la întrebarea de mai sus este în mod clar pozitiv. De aici și teama de a permite manifestarea deplină a fazelor descendente ale ciclului economic; de aici și inovații precum Quantitative Easing, forward guidance, Helicopter Money etc.

O analiză atentă a istoriei ne arată că au existat mulți alți factori, nelegați de politica monetară și fiscală, care cumulați au dus la ascensiunea hitlerismului și la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial:

  • nivelul deosebit de împovărător al penalităților de război impuse Germaniei și Austro-Ungariei (una dintre promisiunile lui Hitler a fost denunțarea unilaterală a acestora, lucru pe care l-a făcut în 1933-1934);
  • impresia (nu chiar nejustificată) a poporului german că nu pierduse Primul Război Mondial pe câmpul de luptă. În realitate, în estul Europei, Germania învinsese fără dubii, iar în vestul Europei situația se asemăna, în noiembrie 1918, cu un șah etern (pat). Germanul de rând avea să atribuie înfrângerea nemeritată partidelor democratice, finanțelor internaționale, evreilor etc;
  • supraviețuirea, după Primul Război Mondial, a castei privilegiate a ofițerilor prusaci, care încă din 1871 aveau un cuvânt greu de spus în politica germană;
  • ghinionul legat de prăbușirea băncii Danat-Bank (a patra bancă germană), cauzată de un management defectuos;
  • lupta fratricidă între social-democrați (cel mai influent partid german) și comuniști, luptă instigată de Comintern și care avea să ducă în final la ascensiunea fascismului;
  • credința marii finanțe germane că îl va putea controla pe cancelarul Hitler;
  • sprijinul acordat de URSS și de alte puteri revizioniste pentru refacerea armatei germane etc.

Analiza acestor factori arată că politicile economice ortodoxe nu au fost factorul determinant în ascensiunea nazismului. Dacă măcar o parte din celelalte condiții nu s-ar fi întrunit, probabil că această catastrofă ar fi putut să fie evitată.

(Va urma)

(Citiți și: ”Valentin Lazea / O istorie morală a politicilor fiscale și monetare (I)”)

***

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: