joi

19 mai, 2022

Valentin Lazea / Însemnări de lectură: ”The Aristocracy of Talent: How Meritocracy Made The Modern World”

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

23 ianuarie, 2022

Autorul, Adrian Wooldridge, este redactor la revista The Economist, având un doctorat în istorie la Balliol College, Oxford. În acest volum, apărut sub semnătura sa în 2021, el face o analiză a avântului meritocrației începând cu secolul XVIII, dar și a regresului acesteia în epoca Brexit și a lui Donald Trump.

De fapt, meritocrația este un termen opus aristocrației. În timp ce prima înseamnă egalitate de șanse, împrospătarea continuă a elitelor, eliminarea dinastiilor, oportunități pentru toți indiferent de sex, rasă sau convingeri religioase, cea de a doua semnifică opusul acestora: inegalitate de șanse, elite osificate, dinastii bazate pe relații  de rudenie, oportunități doar pentru câțiva „aleși” etc.

Faptul că până în secolul XVIII cea mai mare parte a populației (femeile, sclavii, țăranii analfabeți) nu aveau nici o oportunitate de a-și depăși statutul de inferioritate (economică și politică) explică în mare măsură lipsa de progres față de perioada Antichității.  Societatea era dominată de un număr infim de seniori, iar relațiile acestora cu subalternii lor se bazau pe nepotism, patronaj sau vânzarea de titluri. O astfel de contraselecție și de risipă a potențialelor talente nu puteau să genereze decât stagnare. A fi intelectual într-o astfel de societate era nu numai contraproductiv, ci chiar periculos.


Totuși, în această stagnare cvasi-generalizată la nivel global au existat în istorie cel puțin trei excepții: Platon, care în a sa „Republica” propune o cetate dominată de regi-filosofi; sistemul confucianist de selecție a elitelor din Imperiul chinezesc; punerea învățăturii în prim-planul educației iudaice.

(Citiți și:Valentin Lazea / ”De data asta va fi altfel”: când stafia politicii bântuie politicile bunăstării”)

Platon considera că un stat ar trebui să-i identifice din fragedă pruncie pe copiii cei mai înzestrați, să îi separe de familiile lor (motiv pentru care a fost acuzat ulterior) și să îi pregătească pentru serviciul public: educație până la optsprezece ani, doi ani de serviciu militar, zece ani de studiere a matematicii și cinci ani de studiere a filozofiei. Platon considera că democrația are trei vicii inerente:

  • faptul că votanții nu au suficientă cunoaștere, nici voință, astfel încât vor alege mereu plăcutul în dauna necesarului și termenul scurt în locul termenului lung;
  • faptul că la putere vor ajunge, de regulă, demagogii care promit mult și fac puțin;
  • faptul că pune exagerat de mult accentul pe libertate, în detrimentul responsabilității: părinții își răsfață copiii, profesorii își răsfață elevii, iar „mințile cetățenilor devin atât de sensibile, încât cel mai mic vestigiu de constrângere este resimțit ca fiind intolerabil”.

Sună cunoscut, în epoca Covid, nu-i așa? Totuși, ca un comentariu personal, în apărarea democrației, s-ar putea aduce argumentul că, începând cu secolul XX, nu a existat vreun război între două democrații autentice. Și asta nu este puțin lucru.

Administratorii publici chinezi erau aleși, conform învățăturilor lui Confucius, printr-un sistem de multiple examene, destinat să îi cearnă pe cei mai inteligenți și pe cei mai merituoși. Examenul pentru primul nivel xiucai – era trecut de circa 1/10 din candidați, care primeau titlul de shengyuan (novice). Al doilea nivel era trecut de circa 1/25 dintre novici și oferea titlul de juren (bărbați selectați). Al treilea nivel dădea celor care îl treceau dreptul de a se numi jinshi (învățați), ei fiind cei care administrau Imperiul. Acest sistem de selecție și de împrospătare continuă a elitelor a avut mult succes, fiind preluat de alte state din jur, precum Korea sau Vietnam.


Apetența evreilor pentru învățătură are două motivații; una religioasă – cunoașterea cărților sfinte presupunea un nivel intelectual ridicat – și una economică: în țările unde s-au stabilit le era interzis să dețină pământ, să studieze la universitate etc. În schimb, meseriile care le erau permise – de exemplu, cea de bancher – presupuneau cunoștințe relativ sofisticate.

După secole de stagnare intelectuală și economică, revoluțiile anti-aristocratice din Anglia (1640), SUA (1776) și Franța (1789) au adus la putere lideri (Cromwell, Washington, Napoleon) care au înțeles rapid importanța promovării oamenilor valoroși din toate straturile  societății, un imperativ atât militar, cât și economic.

În secolul XIX, acolo unde conservatorii proslăveau menținerea ierarhiilor din trecut, iar socialiștii – o societate fără clase, liberalii  vedeau necesară împrospătarea continuă a  clasei conducătoare prin oameni care datorează totul educației și nimic relațiilor de vasalitate sau de rudenie. Faptului că această viziune, liberală, a învins, i se datorează atât dezvoltarea  economică fără precedent din ultimele două secole, cât și sentimentul de împlinire pe plan individual care animă un număr tot mai mare de oameni.

O sarcină de mare importanță era aceea de a-i descoperi pe tinerii cei mai inteligenți, chiar dacă nu trecuseră printr-un sistem școlar adecvat. Această problemă nature versus nurture” – a fost rezolvată în mod strălucit de o serie de psihologi care, la intersecția secolelor XIX și XX, au elaborat testele de inteligență tip IQ: Francis Galton în Anglia, Alfred Binet în Franța, William Stern în Germania, Lewis Terman în SUA. Astfel, exista de acum un mijloc obiectiv de a măsura inteligența înnăscută a elevilor, indiferent de mediul de proveniență. Mai era nevoie doar ca sistemul de învățământ să fie construit ca o scară (sau, mai bine, ca o serie de scări paralele), având toate treptele de la creșă până la studiile de doctorat.

O mare influență a avut-o și James Conant, președintele Universității Harvard între 1933 și 1953. Constatând, în perioada interbelică, caracterul excepțional al SUA, care erau libere și  fără clase sociale (în timp ce URSS era fără clase sociale dar ne-liberă, Marea Britanie era liberă, dar avea clase sociale, iar Germania nu era nici liberă și avea clase sociale), James Conant scria: „…..numai dacă fiecare generație este convinsă că poate lua viața de la început și că munca perseverentă împreună cu abilitățile crescute își vor găsi răsplata, doar atunci va rămâne America imună la bolile europene ale conștiinței de clasă și extremismului politic”.

***

Revoluția meritocratică s-a desăvârșit în Marea Britanie în 1945, la inițiativa Partidului Laburist. Stânga politică a văzut  în aceasta un mijloc de ascensiune și de  împlinire personală pentru persoanele defavorizate pe care le reprezenta. În centrul revoluției meritocratice era conceptul de „egalitate de șanse”, ca opus conceptului de „egalitate de rezultate economice”. Instituțional, statul  a sprijinit crearea unor  școli publice de elită („grammar schools”) la care să aibă acces gratuit copiii clasei muncitoare, ca un complement la școlile private (numite contraintuitiv „public schools”), în care accesul se făcea contra plată și erau destinate, în principal, copiilor păturii avute a societății.

În același timp, în SUA, revoluția meritocratică a fost declanșată de două evenimente: așa-numita „G.I. Bill” (1947), prin care 1,6 milioane de combatanți în război au primit dreptul de a se înscrie la facultate, respectiv lansarea Sputnik-ului de către URSS (1957), care a mobilizat energiile pentru cursa spațială, învingând ultimele rețineri ale conservatorilor.

În Franța, meritocrația și-a găsit expresia în crearea, în 1945, a École Nationale d’Administration, care avea să dea ulterior un număr mare de Președinți, Prim-miniștri și miniștri, creație a lui Michel Debré, consilier și tovarăș de arme al generalului de Gaulle.

A se remarca faptul că, în toate aceste țări, beneficiarii de burse din mediile defavorizate erau așteptați, în principiu, să răsplătească statul care i-a școlit prin petrecerea a cel puțin câțiva ani în serviciul public, înainte de a lua în calcul o implicare în mediul privat.

De menționat, de asemenea, că Marea Britanie nu s-a dezbărat nici până astăzi, cu adevărat, de caracterul său de societate de clasă, după cum nici SUA nu au scăpat definitiv de „blestemul sclaviei” și al discriminărilor bazate pe rasă. De fapt, aceste două caracteristici aveau să stea la baza revoltei anti-meritocratice.

În Marea Britanie, această revoltă a început, paradoxal, tot de pe stânga eșichierului politic, deși aceasta beneficiase cel mult de pe urma schimbărilor. Michael Young, cel care a inventat termenul de „meritocrație” în volumul „Ascensiunea meritocrației” îi reproșează acesteia că:

  • pune egalitate de șanse mai presus de egalitatea de rezultate economice(!)
  • pune eficiența economică mai presus de compasiunea socială (!!)
  • lipsește clasa muncitoare de lideri noi, aceștia fiind atrași de mirajul parvenirii prin educație (!!!)

Literatura radicală de acest tip, care respingea relevanța testelor IQ și dorea să elimine „vârfurile” dintre elevi, pe motiv că aceștia sunt – fie și inconștient rezultatul societății de clasă a dus în anii ’70 la decizia fatidică a Partidului Laburist de a elimina școlile publice de prestigiu („grammar schools”), barând astfel calea spre elite a copiilor clasei muncitoare. Culmea este că școlile private („public schools”) nu au  fost atinse, pe motiv că părinții care vor să plătească pentru educația copiilor lor aduc bani atât școlilor, cât și bugetelor locale. Astfel, discrepanța de clasă s-a adâncit (împreună cu resentimentele aferente), în loc să se reducă.

Stânga americană nu a fost cu nimic mai înțeleaptă. Influențată de ideile deconstructiviste ale lui Michel Foucault, conform cărora cuvintele nu au valoare de adevăr intrinsecă, ci poartă în ele prejudecățile de putere/subordonare și convinsă că nedreptatea  suferită de negri de-a lungul secolelor nu poate fi reparată altfel decât printr-o favorizare a acestora („affirmative action”), ea a pus în centrul dezbaterii nu ideea de merit, ci  ideea de apartenență (la o rasă, sex, grup social etc.) A devenit inacceptabil, de exemplu, să îi spui unei persoane de culoare: „I am color blind” („Aleg sa nu mă intereseze culoarea pielii tale”) deoarece această frază inofensivă poate semnifica o atitudine condescendentă, neo-colonialistă, un rasism inconștient. (!!!)

Dreapta politică a contribuit și ea, din plin, la subminarea meritocrației, prin limitarea locurilor din educație la care accesul nu este condiționat de bani. Universitățile americane de top alocă în prezent doar circa 40 la sută din locuri în mod liber, restul fiind arondate sponsorilor, urmașilor vechilor absolvenți („legacies”) sau performerilor sportivi.

(Citiți și:Valentin Lazea / „Leviathanul de hârtie”: Modelul de stat pe care-l construim”)

În Marea Britanie, școlile private oferă cea mai mare parte a locurilor nu doar părinților bogați englezi, ci și clasei avute din China, Rusia și din toate statele lumii. Nu este de mirare că, în aceste circumstanțe, tot mai mulți oameni de condiție modestă nu mai văd vreun viitor nu numai pentru ei, dar nici pentru copiii lor.

La acest sentiment de lipsă de perspective se adaugă și dorința – inerentă oricărei ființe umane – de a îi fi respectate alegerile (chiar și când acestea sunt prea puțin demne de respect). De exemplu, persoanele mai educate și mai bogate din SUA își planifică ciclul vieții profesionale și personale („planners”) în timp ce persoanele cu educație mai precară și mai sărace glisează de la un partener la altul, fac copii în afara căsătoriei, schimbă serviciul pe unde apucă („drifters”), dar vor să fie tratate cu respect.

Adăugați la aceasta dispariția bibliotecilor publice, unde cei mai disciplinați reprezentanți ai clasei muncitoare puteau, până nu de mult, să se auto-perfecționeze, departe de zgomotul imbecilizant al televizorului, rețelelor sociale și divertismentului. Omul astfel dezorientat (fără perspective pentru sine și copiii săi, fără respect din partea semenilor, fără un simț critic propriu) devine o pradă ușoară a populismului de dreapta.

Încet-încet, diviziunile politice nu se mai fac după clasa socială și nici după atitudinea față de mărimea guvernului, ci după educație și după atitudinea față de meritocrație (dreapta politică fiind cu precădere anti-meritocratică). Meritocraților li se reproșează eșecuri punctuale (Războiul din Irak, criza financiară din 2008-2009), care au dovedit că elitele nu dețin cunoașterea absolută cu care se lăudau. Dar, mai grav, i se reproșează meritocrației caracterul său cosmopolit, insuficient de „patriotic”. Ca și cum reîntoarcerea în granițele proprii și la autarhie ar putea reprezenta calea spre progres (!?!). La fel, elitelor internaționale li se reproșează externalizarea producției și internalizarea migrației, care lasă fără locuri de muncă o mulțime de lucrători mai puțin calificați.

În timp ce Vestul este pe cale de a abandona meritocrația, care i-a fost far călăuzitor în ultimele două secole, China încearcă să reînvie tradițiile meritocratice ale confucianismului, inspirată fiind și de succesele obținute de statul cel mai meritocratic din zonă, Singapore. Adrian Wooldridge încheie pe această notă de avertizare (civilizația occidentală riscă să fie depășită) și oferă ca remediu o revalorizare a meritocrației.

Aceasta trebuie pusă în serviciul public și nu al interesului personal. Cei norocoși ar face bine să nu îi mai trateze de sus pe cei mai puțin norocoși. Iar aceștia pot fi ajutați să își recâștige stima de sine prin reînființarea învățământului vocațional, ca alternativă la învățământul academic. În politică, plebiscitul ar trebui să fie înlocuit cu votul instituțiilor reprezentative capabile să cântărească argumentele pro și contra, atunci când e vorba de decizii cruciale.

***

După această succintă trecere în revistă a ideilor principale a cărții, este momentul să analizăm palmaresul meritocrației în România.

Neîndoielnic, până la 1945, societatea românească nu era una meritocratică, ci una bazată pe sistemul de clasă, cu mult patronaj și nepotism. Copiii dotați din mediul rural puteau să se afirme doar dacă dispuneau de sponsorizare din partea vreunui mecena local. Femeile și țărănimea (adică grosul populației) nici măcar nu se gândeau la posibilități de promovare prin propriul merit. Totuși, sistemul de clasă nu era atât de rigid ca în Marea Britanie, iar rasismul era aproape inexistent: romii erau discriminați, dar tratamentul aplicat lor era mult mai blând decât cel al negrilor din SUA.

De abia în comunism s-au pus bazele unui sistem meritocratic. Învățământul a devenit obligatoriu și gratuit, asigurând egalitatea de șanse. Satele au fost dotate cu școli și cu profesori (prin sistemul repartițiilor obligatorii). Toate treptele educaționale, de la grădiniță până la studii doctorale, au devenit accesibile oricui, inclusiv persoanelor de sex feminin. Pentru cei insuficient de dotați pentru o carieră intelectuală, existau numeroase “scări” alternative, sub forma învățământului vocațional. Într-o societate fără clase și fără diferențe mari de avere, omul de rând nu suferea de frustrări, iar dacă soarta lui nu era prea bună, putea spera că ai săi copii vor performa mai bine. Bibliotecile publice și casele de cultură din fiecare comună dădeau prilejul pentru autodidacți să își desăvârșească cunoștințele. Despre imigrație nu se auzise, așa încât nimeni nu își vedea locul de muncă amenințat de străini. Totuși, chiar și în acest tablou idilic existau obstacole: sistemul „PCR” (pile, cunoștințe, relații) funcționa în continuare, astfel încât nu era suficient ca un absolvent să își termine studiile magna cum laudae. De asemenea, neexistând sector privat, ci întreaga economie fiind subordonată statului, locul competenței era adesea luat de oportunism și de lingușirea superiorilor. În ultimii ani ai comunismului începuse să se închege o nouă castă conducătoare, iar principiul dinastic era pe cale a fi reînviat în cadrul acesteia.

După 1989, societatea românească ar fi putut să continue întărirea fenomenului meritocratic. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. Multe din “scările” de promovare alternativă au dispărut, de exemplu prin desființarea învățământului vocațional: avem astăzi un excedent  de economiști sau juriști, dar insuficienți lăcătuși sau tractoriști. Bibliotecile și casele de cultură s-au închis, fiind înlocuite cu birturi și săli de joc. Profesorii sunt pe cale să dispară din mediul rural, întrucât sistemul repartițiilor obligatorii nu a fost înlocuit de un sistem alternativ. Discrepanțele de avere și de statut au crescut, ducând la frustrări și la revolte care pot fi exploatate de un partid populist. Există, ce-i drept, o posibilitate de a fi promovat pe merit în cadrul sistemului privat, dar această posibilitate aproape că a dispărut în cadrul administrației de stat. Și asta deoarece brokerii de putere (partidele și cei care stau în spatele lor) preferă contraselecția unor persoane ușor manipulabile, fără a-și da seama că un stat guvernat astfel este condamnat la stagnare și la regres.

Mulți oameni cu educație precară încep să aibă nostalgia naționalismului, deoarece fie nu erau născuți încă, fie au uitat de efectele acestei politici în anii ’80, care au adus României doar subdezvoltare și izolare pe plan internațional.

Alții (nu puțini) văd un pericol în numărul crescut de imigranți, fără a realiza că există cel puțin patru motive pentru care aceștia ar trebui să fie bineveniți:

  • într-o țară cu populația în scădere (precum România), imigrantul nu ia locul unui român, ci suplinește munca românului nenăscut sau emigrat;
  • imigranții vin, de regulă, în meserii cu deficit de forță de muncă, pe care românii fie nu le vor, fie nu au pregătirea necesară. În plus, ei contribuie prin impozite la buget mai mult decât consumă sub formă de asistență socială;
  • unii imigranți vin să presteze activități înalt specializate (medici, designeri etc.), aducătoare de valoare adăugată;
  • în sfârșit, există imigranți pe motive politice (afgani, sirieni, etc.) care trebuie ajutați pur și simplu din spirit de compasiune.

Dincolo de toate acestea, rămâne întrebarea dacă brokerii de putere din această țară își dau seama de avantajele promovării meritocrației și de pericolele la care se expun dacă nu o fac. O primă dovadă că au înțeles ar fi atragerea în posturi de conducere din administrația publică a românilor care au reușit prin forțe proprii în sectorul privat, atât din țară, cât și din diaspora.

***

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Valentin Lazea este economistul-șef al Băncii Naționale a României

***

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Andrew Kenningham (foto), economist-şef pentru Europa la Capital Economics, explică într-un interviu pentru CursdeGuvernare cum va reseta războiul obiectivele şi strategiile de dezvoltare pe care UE le bătuse...

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: