Deducerea justificată motivează munca, în timp ce reducerea generalizată valorizează nevoia. Este o temă care ar trebui să fie centrală în dezbaterea electorală, dar lipsește din discursul public.
Din 2005, deducerea personală nu a mai fost indexată. Mai mult, în loc să fie indexată cu inflația pe ultimii șapte ani, ea a fost redusă regresiv spre zero, pentru venituri impozabile mai mari de 3.000 lei.
În loc să explice populaţiei diferenţa dintre cota standard de impozitare şi cota efectivă de impozitare a veniturilor, cele două mari forțe politice au intrat într-o licitație inutilă de diminuare a nivelulului legal de impozitare de 16% spre 12% sau 8%.
Inutilă pentru că nu se va regăsi ca atare la fiecare venit, dar și periculoasă pentru că nu există spațiu fiscal, iar deficitele structurale nu ar putea decât să se accentueze.
De altfel, explicarea diferenţei între venitul impozabil şi salariul brut înscris în cartea de muncă ar fi un succes notabil pentru un politician care vrea să obțină voturile electoratului. Desigur, în prealabil ar trebui să înțeleagă el însuși cum stă treaba. Eventual și care ar fi abordările doctrinare referitoare la deduceri particularizate din impozite teoretic mai mari versus diminuări generale de impozitare.
De exemplu, deși ar putea părea paradoxal pentru clișeele superficiale vehiculate pe scară largă ( și, din păcate, intrate în conștiința publică) creşterea cotei standard alături de introducerea câtorva deductibilităţi clare ar fi de natură să păstreze şi chiar să reducă nivelul efectiv de taxare a veniturilor. Pentru familiștii cu venituri mici, o cotă unică de 20%, cu deduceri personale majorate la 500 lei ( inclusiv pentru persoanele aflate în întreţinere) ar fi mult mai avantajoasă decât cota de 16% plus deducerea de 250 lei și încă 100 lei pentru o persoană aflată în întreținere ( adică varianta ce funcționează în prezent).
Concret (luați cifrele drept exercițiu de îmbunătățire a fiscalității), un angajat cu salariu pe cartea de muncă de 1.200 lei pe lună și un copil mic nu ar mai plăti impozit pe venit. Sau ar plăti tot 100 lei, cât și în prezent, dacă nu are copii. Un salariat cu 3.600 salariu ar plăti 400 lei dacă are copil și 500 lei față de 480 lei în prezent dacă nu are copil. În schimb un salariat cu 7.200 lei leafă ( să zicem, parlamentar) ar plăti 1.000 lei în loc de 960 de lei dacă are copil dar 1.100 lei dacă nu are copil.
Ce-i drept, logica electorală – aceea de a obține voturi – este să dai reduceri la toată lumea (inclusiv ție, ca politician decident) , nu să acorzi țintit deduceri care să facă realmente protecție socială. Deduceri să poată fi susținute din banii celor care câștigă mai mult ( din cota unică majorată, eventual) dar nu se încadrează în condițiile sociale. Iar asta fără a afecta principul cotei unice ( alt clișeu vehiculat fără temei este că deducerile ar fi legate neapărat de impozitarea progresivă).
Mai mult, în limita unei sume rezonabile se pot lăsa sume la dispoziţia contribuabilului pentru completarea serviciilor sociale, ceea ce poate duce cota efectivă mult sub cota standard de impozitare a veniturilor. Deducerile ar putea să se acorde pentru cheltuielile făcute sănătatea, studiile copiilor sau personale, asigurări etc. Inclusiv, pentru suplimentarea nivelului minim asigurat de stat.
Avantajul ar fi mutarea deciziei în alocarea banilor de la stat către fiecare contribuabil. Dacă tot se bate monedă pe tema ”statul – cel mai prost manager”, hai să-l scutim de o parte din obligaţiile de redistribuire a veniturilor . Să arate fiecare cetăţean cum cheltuie el banii mai eficient, cu factură şi chitanţă corespunzătoare pentru deduceri.
Numai că aici intervine responsabilizarea fiecărui contribuabil, deoarece marea majoritate a românilor se consideră “degrevaţi” de orice obligaţie în materie de fiscalizare. Simultan, însă, doresc să primească întocmai, la timp şi, preferabil cel puțin indexat cu inflaţia, bani de la stat. Ori, să bați obrazul beneficiarului în loc să îi transmiți mesajul că i se cuvine, indiferent de necesități și comportament, e mai greu.
În fine, o temă importantă, măcar din motivul egalităţii cetăţenilor indiferent de vârstă, sex etc., prevăzută de Constituţie, ar fi unificarea deducerilor practicate la impozitul pe venit sau pentru servicii sociale. Rămâne de neînțeles de ce deducerile sunt mari pentru pensionari, reduse pentru salariaţi şi cele mai mici pentru copiii aflaţi în întreţinere.
După regula “se face o lege pentru toţi după care se aplică de la caz la caz”, am ajuns să avem patru deduceri ( 1.000 lei și 250 lei regresiv la venitul impozabil, 740 lei la sănătate la pensie și 100 lei la persoanele aflate în întreținere) și o listă tot mai mare de exceptați. Ori, baza pentru deducere ar trebui să o constituie persoana și nu tipul de venit. De pildă, există sute de mii de pensionari salariați și cu venituri din alte surse. În schimb, copiii (dacă tot se vorbește de politici de stimulare a natalității) nu prea pot să obțină venituri din chirii sau drepturi de autor.
Din păcate, însă, pregătirea potențialilor parlamentari pentru înțelegerea legislației pe care ar trebui să o dezbată se vede în programe și legi. Este nevoie de școală și de examene pentru a duce o tavă sau pentru a conduce o mașină, dar nu și pentru a gestiona o țară.
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
Fiscalitatea este un domeniu de interes pentru toti, prin urmare intelegerea legislatiei aferente este esentiala. Aici gasesc prima uriasa deficienta, totul este atat de alambicat incat doar o minoritate restransa pricepe despre ce este vorba, fie ca ne referim la salarizare, profit, venit, proprietati, samd. In aceste conditii sansele de a obtine rezultate prin luarea unor masuri sunt putin mai mari decat zero, „spatiul fiscal” ramane imun, chiar si dezbaterile devin imposibile.
Simplitatea este prima conditie necesara, contribuabilii trebuie sa inteleaga ce si cat trebuie sa plateasca, iar apoi pentru ce, adica sa cunoasca destinatia banilor. A doua conditie este increderea contribuabililor ca asa se cuvine si se/se va intampla.