Până acum, România a apelat la FMI de câte ori se aprindeau beculeţele de atenţionare pe bordul cu indicatori macroeconomici. A urmat mai bine sau mai rău reţetele prescrise şi a accesat o bună parte din banii mai ieftini pe care instituţia internaţională ni i-a pus, condiţionat, la dispoziţie.
Credibilitatea câştigată cu greu la umbra evaluărilor FMI a contat enorm în povara fiscală suportată pentru finanţarea deficitelor. Deficite acumulate mai mult sau mai puţin justificat, după jocuri politice riscante, uneori de-a dreptul autodistructive.
Acordurile cu instituţia amintită, a căror utilitate a fost contestată la momentul încheierii lor şi nu numai, s-au dovedit ulterior a fi salvatoare în condiţii de criză, chiar dacă au însemnat şi un cost semnificativ.
Totuşi, nu putem continua la infinit pe această cale, aşa cum inducţia incompletă nu poate constitui în matematică baza pentru o demonstraţie corectă.
Evoluţiile din ultima perioadă şi stadiul pe care l-a atins economia românească reclamă deplasarea treptată (de aici şi prezentul acord precautionary stand-by în derulare) dinspre ancora reprezentată de FMI către rigoarea măsurilor bugetare impuse la nivelul UE.
Direcţia susţinută de guvernatorul BNR a născut comentarii legate de utilitatea imediată şi de implicarea politică într-o perioadă de contestare populară. Ori, Banca centrală a încercat în permanenţă să anticipeze şi să ia măsuri compensatorii ÎNAINTE ca derapajele să se producă, optimizând pe parcurs intensitatea acestor măsuri.
Ceea ce se uită îndeobşte în ecuaţie este factorul timp. Sustenabilitatea pe termen mediu şi lung a implicării, nu atât rezolvarea unor probleme de moment. Iar asta din postura cea mai potrivită din care se pot transmite impulsuri financiare, care necesită timp pentru a se manifesta favorabil în economie.
Odată ajunşi în apropierea parametrilor europeni în materie de inflaţie, şomaj, deficit bugetar etc., semnalul transmis prin renunţarea la sprijinul efectiv al tragerii fondurilor FMI ar fi că suntem capabili să stăm pe propriile picioare. Că am devenit suficient de credibili pentru a ne finanţa la un preţ rezonabil de pe pieţele private.
Potenţiala recurgere la banii mai ieftini aprobaţi la Washington trebuie să rămână, totuşi, fie şi pentru că este de natură să descurajeze speculaţiile şi să stabilizeze indicatorii cu care lucrează pieţele financiare private.
În fine, dar nu în ultimul rând, rolul de volant al BNR în stabilizarea motorului economiei naţionale, de amortizare a şocurilor şi de acoperire temporară a rateurilor date de creşterea economică, nu trebuie, însă, confundat cu cel de producător de mişcare. Nici cea mai performantă optimizare a producţiei nu poate înlocui producţia însăşi.
