După 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, țara nostră apare în statistici cu o creștere economică de parcă ar fi parcurs doar un plan cincinal de pe vremuri. De data aceasta, însă, nu cu o economie centralizată și cu raportări îndoielnice, ci în condiții de economie de piață, membră cu drepturi depline a UE și integrată în ceea ce se numea înainte ”societatea de consum”.
Azi vom trata despre unul din cei mai importanți indicatori care ar trebui să rezolve divergența profundă dintre economia românească și cea a țărilor din Occident: productivitatea muncii, în raport cu salariile și cu puterea lor de cumpărare.
”Atunci”
Potrivit documentelor de partid referitoare la ”Obiectivul fundamental și sarcinile de bază ale dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986 – 1990”, productivitatea muncii în industria socialistă ( calculată pe baza producției-marfă) ar fi trebuit să crească într-un ritm mediu de 10% anual pe parcursul celor cinci ani.
Ceea ce ar fi însemnat un avans de 61% în anul 1990 față de 1986 sau o dublare față de anul 1980.
În mod evident, nu am mai ajuns să vedem rezultatele concrete și evaluarea finală a îndeplinirii acestor obiective, deoarece au intervenit, între timp, Revoluția din decembrie 1989.
Este de presupus, însă, că productivitatea muncii a crescut într-un ritm apropiat de cel prevăzut (nici nu se putea altfel, planul era plan și trebuia respectat cu orice preț iar raportările din industrie erau mult mai greu de umflat decât cele din agricultură).
(Citiți și: ”Drumul spre euro / Productivitatea muncii pe ora lucrată – de șase ori mai mică decât media UE. Eficiența activităților și politicile economice”)
Cu toate acestea, datele publicate de INS în anul 1991, relevau o creștere a puterii de cumpărare a ”oamenilor muncii” practic nulă între 1985 și 1989. Cu scădere până în 1988 spre un nivel minim de 93,2% din cea deja consemnată în anul 1980 și revenirea pe final de cincinal undeva la cinci procente sub reperul începutului de deceniu ( 95,1% în 1985 și 95,2% în 1989).
În termeni nominali, salariul mediu net urcase de la 2.827 de lei în 1985 la 3.063 de lei în 1989, dar creșterea ceva mai mare de opt procente era înghițită de majorările de prețuri, concentrate în domeniul facturilor la energie achitate de populație și al costurilor cu combustibilii și transporturile.
Dar ceea ce deranja cel mai mult era scumpirea alimentelor, deja greu de găsit și distribuite pe cartelă.
În pofida retoricii comuniste, evoluția spre economia de piață începuse, iar productivitatea muncii era subminată de necesitatea de a avea o rată a șomajului teoretic nulă, deoarece oricine avea dreptul la un loc de muncă. Este și una dintre explicațiile principale ale neconcretizării productivității mai ridicate în salarii pe măsură, deoarece numărul de personal era, în continuare, prea ridicat față de producția fizică obținută.
(Citiți și: ”Provocarea pentru economia României: creșterea productivității peste jumătatea mediei din UE. Calea de urmat”)
Or, în aceleași documente de plan se prevedea ca 85% din sporul venitului național să se producă la nivel intensiv, prin creșterea productivității muncii sociale și nu prin dezvoltarea sau deschiderea de noi capacități de producție.
Din cele 85%, o parte de 55% ar fi trebuit atinsă de ”introducerea și generalizarea progresului tehnic, îndeosebi prin aplicarea tehnologiilor noi de fabricație, mecanizarea producției, dotarea cu mașini și instalații de înalt randament” ș.a.m.d. În teorie, 70% din producția industrială trebuia realizată în sisteme mecanizate și automatizate în 1987, iar 90% până în anul 1990.
După aceea, era menționată o celebră prevedere, rămasă doar pe hârtie din motive obiective: ”ponderea produselor industriale care se realizează la nivel mondial ridicat ( ce o fi însemnat asta, nu e clar – n.r.) să ajungă în 1990 la aproape 95%, iar la 2 – 5% la sută din producție să se atingă performanțe superioare acelui nivel.”
Situația din prezent: rezultate apropiate, obținute cu alte politici
Dacă luăm în calcul situația din ultimii cinci ani pentru care avem datele disponibile, constatăm că situația nu s-a schimbat prea mult: nici în privința puterii de cumpărare și nici, mai ales, în privința productivității muncii – factorul cheie care trebuie să asigure convergența reală a României cu statele din Occident.
(Citiți și: ”România atipică: Decalajele dintre economie, PIB și societate. Indicatorii macro prin criză”)
Ba chiar, dacă ne uităm la scăderea de aproximativ cinci procente a puterii de cumpărare a salariilor între 2009 și 2013 se pare că asistăm la repetarea unui scenariu similar în condiții diferite.
Creșterea cumulată a productivității muncii a fost în cei cinci ani analizați de 49,5%, ceea ce corespunde unei valori medii de 8,4% anual, foarte aproape de cea de dinainte de 1989.
Cu precizarea că se face trimitere și acum numai la productivitatea muncii industriale, determinantă pentru întreaga economie. De altfel, coincidență interesantă, pe primul semestru din 2014 creșterea productivității muncii a fost tot de 8,4%.
(Citiți și: ”Creşte productivitatea muncii: de ce nu se vede în salariul real? O istorie din 1990 încoace”)
De reținut pe post de deosebire esențială față de perioada socialistă: ajustarea economică s-a putut face în condițiile economiei de piață funcționale prin reducerea numărului de personal (care începuse să se practice mascat și înainte de 1989 sub diverse forme, prin limitarea angajărilor și neînlocuirea celor ieșiți la pensie).
Deși obținute pe căi diferite, rezultatele seamănă:
Venitul salarial mediu a crescut în ultmii cinci ani cu 20,7% la o majorare cumulată a prețurilor de 27,3%.
În traducere, asta echivalează cu o diminuare de 4,8% a puterii de cumpărare. Deși, nota bene, cei 1.309 lei salariu mediu din anul 2008 echivalau aproape exact cu cei 1.579 lei din 2013 (355 euro față de 357 euro, la cursul mediu consemnat oficial).
Adică o revenire similară celei din 1989 față de 1985, dar pe fondul unui curs de schimb unic nu multiplu, flotant după cererea și oferta din piața valuată și nu fix, stabilit prin mijloace administrative.
Una peste alta, privind alternativ tablourile cu ultimii cinci ani, ”pictate” cu implicarea câte unui acord cu FMI, se pot trage destule concluzii.
(Va urma)
Urmărește-ne pe Google News
3 răspunsuri
De ce nu vorbesti vere si de,,productivitatea ” din comert unde transnationalele isi bat joc de salariati si ei isi trag profituri imense?Exemplu ,cumnata mea vinde peste in Spania de 1000 euro pe zi si-i da patronul 1000 pe luna ,la noi la Carrefour vand saracii de 1000 -2000 euro pe zi si le da 1000 de lei(aprox 220 euro) pe luna!Basca energie mai ieftina ,impozite etc etc!De aia se extind mereu de prosti ce-a gasit pe aici!
Ce tot vorbiti voi de „limitarea angajarilor”? Atunci era LEGE sa fii angajat si atunci legile se respectau, nu erau someri, homelessi si atatia infractori cati sunt acum. De exemplu SOV a fost un gestionar prins ca a bagat mana in gestiune si bagat la inchisoare. Acum el a fost cat pe aci sa cumpere tot Parlamentul dupa escrocheria FNI si conform cu declaratiile lui Basescu, avea si control asupra SRI.
,,Productivitatea muncii” este o expresie folosita si in limba de lemn a activistilor politici. Problema este ca de multe ori rezolvarea unei probleme tehnice din proiectare poate fi realizata de un salariat in 5 secunde iar alti salariati nu o miroasa nici dupa 5 ore (ca sa nu spun 5 zile). Daca sefii sunt din categoria ,,5 ore” este foarte simplu de asteptat ca salariatul din categoria ,,5 sec” sa nu aiba productivitate si sa nu colaboreze cu colectivul si trebuie eliminat. Este o poveste adevarata dintr-o institutie privata.