Pe măsură ce alegătorii americani își aleg un nou președinte, europenii așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă învingătorul va fi Donald Trump — un coșmar pentru mulți — sau Kamala Harris, care este considerată mai favorabilă pentru relațiile transatlantice.
Un editorial Politico recomandă Europei: îngrijorați-vă mai puțin în legătură cu președinția Statelor Unite și mai multe despre cum poate Europa să facă față pe cont propriu pe o scenă globală periculoasă.
Adevărul incomod este că interesul american pentru Europa a scăzut constant în ultimii 30 de ani. Și niciunul dintre candidați nu este probabil să readucă epoca de aur a relațiilor transatlantice din anii ’90.
Imaginea mai amplă: Europa nu mai este la fel de importantă pentru Washington ca altădată
Asta nu înseamnă că alegerile din SUA nu vor afecta, mai mult sau mai puțin, Europa. Unul dintre candidați este admirator al lui Vladimir Putin, dorește să impună tarife de 100% pe bunurile europene și promite să încheie războiul din Ucraina a doua zi după alegerea sa. Amenințările sale repetate de a retrage Washingtonul din NATO ar trebui luate în serios, deoarece, de data aceasta, Trump probabil nu va mai fi înconjurat de „forțe de constrângere din deep-state”.
În contrast, Kamala Harris promite continuitate în rolul global de conducere al SUA și are un consilier pro-european, Phil Gordon, în care Europa își pune mari speranțe.
Dar, dacă privim mai în ansamblu, imaginea mai amplă arată astfel: Europa pur și simplu nu mai este la fel de importantă pentru Washington ca altădată.
Îmbătrânită și în scădere, alergică la politica de putere, fragmentată și cu aversiune la risc, Europa trezește tot mai puțin simpatie în rândul multor americani, fiind privită mai degrabă cu dispreț — un loc bun pentru vacanțe și nu mai mult. Nu ajută nici faptul că diferența de performanță dintre economiile americane și europene se lărgește inexorabil, în favoarea Americii.
Biden, ultimul președinte american format în perioada Războiului Rece
Susținătorii relației transatlantice vor sublinia, pe bună dreptate, că relația SUA-UE a fost bună sub președintele Joe Biden. Sprijinul său pentru Ucraina (inclusiv un împrumut de 20 de miliarde de dolari anunțat săptămâna trecută) a fost ferm, chiar dacă nu a ajuns la nivelul așteptărilor celor mai duri în relația cu Rusia.
Administrația sa, prin consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, a consolidat o relație strânsă cu președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Dar – și aici vine partea dificilă – Biden este sortit să fie ultimul președinte american format în perioada Războiului Rece. După el, urmează „potopul” — sau, mai precis, o generație de politicieni care nu consideră Rusia o amenințare esențială pentru interesele SUA ori care au o viziune mult diminuată asupra rolului Washingtonului în lume.
„Nu e ostilitate, e indiferență. Uneori asta e mult mai rău.”
Chiar și Biden, când a trebuit să aleagă între priorități, a permis ca interesul Washingtonului pentru regiunea Indo-Pacific să iasă în evidență. Ne amintim de scandalul AUKUS, când SUA a luat Franței un contract important pentru construirea de submarine. Președintele francez Emmanuel Macron a fost furios, iar răspunsul Washingtonului a fost unul indiferent.
În culise, francezii au, de obicei, o perspectivă clară asupra modului în care Washingtonul privește Europa. „Nu e ostilitate,” a glumit un diplomat. „E indiferență. Uneori asta e și mai rău.”
Cum s-au schimbat lucrurile în 30 de ani
Pentru a înțelege cât de mult s-au schimbat lucrurile, e util să privim înapoi la zilele când standardul de aur al Pax Americana strălucea la apogeu pe cerul Europei.
6 iunie 1994. Aliații Americii s-au adunat în nordul Franței pentru a celebra a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tânăr, Bill Clinton, era vedeta evenimentului. SUA câștigase Războiul Rece și domina zona eurasiatică vestică, fără opoziție militară, dar având încă mai mult de 120.000 de soldați în Europa.
Cu doar câțiva ani înainte, Washingtonul lansase apelul și imediat 40 de națiuni, inclusiv câteva europene, au participat la Operațiunea Furtună în Deșert. Pe frontul diplomatic, uriașii încă își făceau simțită prezența: Richard Holbrooke domina Berlinul de la Ambasada SUA.
În contrast, situația de astăzi este destul de diferită. SUA și-a retras sau și-a redus prezența în aproape toate sectoarele europene, cu excepția unuia — sfera digitală, unde companii americane de tehnologie precum Facebook și X domină ecranele noastre. Nivelul trupelor este mult sub 100.000, în ciuda războiului activ la granițele NATO.
Diplomații americani de pe continent, cu excepția lui David Pressman în Ungaria și a lui Bridget Brink în Ucraina, sunt figuri timide, care merg adesea precaut.
Chiar și giganții tehnologici încep să ezite. După ce au dezvoltat instrumente de inteligență artificială de ultimă generație pentru consumatori, au decis în mare parte să nu le lanseze pentru utilizatorii europeni. Riscul de a încălca AI Act-ul Europei este prea mare. Sau, poate, pur și simplu nu îi interesează.
Au dispărut oficialii de rang înalt cu legături organice cu Europa
Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, declinul interesului american pentru Europa nu este neapărat un lucru rău. Dar este, în opinia sa, un fapt incontestabil, legat de schimbarea elitelor de politică externă din Washington. „A existat o întreagă generație de oficiali de rang înalt care aveau legături organice cu Europa, fie pentru că părinții lor au emigrat, fie pentru că ei înșiși au fost refugiați din Europa. Kissinger, [fostul consilier de securitate națională Zbigniew] Brzezinski, [fostul secretar de stat Madeleine] Albright. Toți aveau o legătură cu Europa într-un fel sau altul,” a explicat Gallon.
Această îndepărtare formală de Europa a început sub fostul președinte Barack Obama, care a promovat agenda Pivotului către Asia, a adăugat Gallon. Totuși, Obama a împins doar un proces care era deja în desfășurare și care s-ar putea accelera acum. „Acum vedem o nouă generație care reflectă demografia americană,” a spus el. „Acești oficiali sau diplomați americani sunt legați fie de lumea hispanofonă, fie privesc spre Asia. Cei cu legături cu Europa sunt pur și simplu mai puțin prezenți.”
Declasarea Europei în mentalitatea elitelor americane este vizibilă
Declasarea Europei în mentalitatea elitelor americane este vizibilă și în alegerile lor educaționale și profesionale. Învățarea limbii mandarine este considerată o ambiție mai mare pentru un diplomat aspirant decât, de exemplu, franceza sau chiar rusa. Studierea Europei ca entitate geopolitică este, prin contrast, o preocupare de nișă. Gallon a remarcat: „La Harvard, clădirea pentru studii sud-asiatice este mare, luminoasă și modernă, evident un departament prestigios. Centrul pentru Studii Europene este exact cum te-ai aștepta: mic și oarecum decrepit.”
Ironia majoră a acestei îndepărtări a Americii de Europa este că e dificil să identifici un motiv specific. Potrivit lui Ben Hodges, fost comandant al forțelor armate americane în Europa, costul pentru SUA de a menține până la 450.000 de trupe pe continent în perioada de vârf a Războiului Rece a fost ușor suportabil în ultimii 70 de ani și aduce beneficii pentru SUA disproporționate față de investiție. „M-a surprins întotdeauna că oamenii nu vedeau ce avantaj uriaș avem datorită leadership-ului nostru în NATO și relațiilor noastre cu țările europene,” a spus el într-un apel pe Zoom. Ideea că America nu poate fi prezentă și în Europa și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată,” a adăugat acesta.
Relația economică nu reușește să suplinească nemulțumirile transatlantice
Mai mult, chiar și acum, relația economică între SUA și Uniunea Europeană este mai mare ca oricând în istorie. Volumul schimburilor comerciale transatlantice de bunuri și servicii este enorm și continuă să crească de la an la an.
Unii europeni s-au angajat să le reamintească celor de la Washington aceste fapte. Într-un document de cinci pagini prezentat miniștrilor de externe europeni în iulie, ministrul polonez de externe Radek Sikorski i-a îndemnat pe colegii săi să vorbească despre beneficiile reciproce ale relației și să risipească percepțiile negative despre relația transatlantică, care s-au consolidat în principal în rândul republicanilor.
Dar aceasta este o căutare solitară, care nu pare să aibă mult sprijin din partea izolatiștilor MAGA. Pentru Trump, care consideră NATO o povară, sau pentru partenerul său electoral, JD Vance, care echivalează descurajarea Rusiei cu „agresivitatea militară”, prezența Americii în străinătate pare mai degrabă o neplăcere, o distragere de la prioritățile interne, cum ar fi deportarea migranților sau menținerea prețurilor scăzute.
Indiferent de câștigător, America are propriile ei priorități
Pe măsură ce se apropie 5 noiembrie, europenii se confruntă cu perspectiva unei și mai mari deconectări de SUA.
Dacă Harris câștigă, raționamentul este că Casa Albă va continua să sprijine Ucraina, dar în cele din urmă va ghida Kievul către un acord cu Rusia într-un viitor nu foarte îndepărtat. Investițiile în NATO vor rămâne constante, deși tendința de fond va fi de a prioritiza din ce în ce mai mult Indo-Pacificul în detrimentul Europei.
Dacă Trump câștigă, există un sentiment crescând că toate absolut toate opțiunile sunt pe masă. Unii cred că administrația sa s-ar comporta rațional, alții spun că ”nimeni nu poate fi sigur de nimic”.
Franța, Cassandra Europei
Surprinși în 2016, oficialii UE spun acum că se pregătesc pentru orice ar putea Trump să le ofere. Diplomații și oficialii comerciali promit că sunt gata să riposteze „rapid și puternic” dacă Trump încearcă să declanșeze un război comercial cu UE. Totuși, acest tip de replică comercială este, probabil, partea ușoară atunci când vine vorba de a imagina relația pe termen lung a Europei cu Statele Unite. Mult mai provocator este să planifici un viitor în care SUA vor fi semnificativ și permanent mai puțin implicate în protejarea Europei.
În acest context, Franța joacă rolul Cassandra al Europei, avertizând că blocul trebuie să își regleze problemele legate de apărare, indiferent de cine este ales președinte. „Nu putem lăsa securitatea Europei în mâinile alegătorilor din Wisconsin la fiecare patru ani,” a declarat săptămâna trecută ministrul francez pentru Europa, Benjamin Haddad, la televiziunea LCI. „Să ieșim din negarea colectivă. Europenii trebuie să își ia destinul în propriile mâini, indiferent de cine este ales președinte în SUA.”
Acest ton a fost preluat de Comisia Europeană de la Bruxelles, care își dorește ca Europa să fie mai independentă în domeniile tehnologiei, apărării și materiilor prime.
Marea întrebare: Cu ce să construiești autonomia strategică?
Dar adevărul este că, atunci când vine vorba de a imagina un viitor cu mai puțină Americă, blocul este profund divizat. Oricât de entuziaști ar fi susținătorii „autonomiei strategice” europene, nu există un avans semnificativ în crearea unei armate europene sau a unei umbrele nucleare europene.
Unele țări — în special țările nordice și câteva din Europa Centrală și de Est — consideră că presiunea din partea Parisului este o manevră pentru a sprijini companiile Franței. Ele privesc propunerile pentru o Europă mai puternică, cu obiective strategice și militare unificate, ca pe un cal troian care ar aduce doar supunere în fața statelor mai mari, adică Franța și Germania.
Pentru altele, Rusia lui Putin este pur și simplu o amenințare existențială. Pierderea umbrelei protective a Americii este pur și simplu de neimaginat. Ar expune aceste țări la puterea arsenalului nuclear și convențional al Rusiei, fără un contra-greutate credibilă.
Unii cred că aceste atitudini ar trebui să se schimbe în cazul unei victorii a lui Trump. Dar alternativa este la fel de probabilă — confruntându-se cu o deconectare suplimentară din partea SUA, țările UE vor recurge la acțiuni de tipul „fiecare națiune pentru ea însăși”, privindu-se cu mai multă suspiciune reciproc și căutând avantaje prin înțelegeri cu alte superputeri, cum ar fi Rusia și China.
„Fără Statele Unite, Europa este pierdută,” a scris analistul francez Nicolas Tenzer anul trecut. Mult mai periculos este riscul ca Europa să nu recunoască că este deja pierdută și să rămână, în consecință, nemișcată.
***
Urmărește-ne pe Google News
