Radu Crăciun / Împăratul e gol

O îngrijorare profundă bântuie o parte a elitelor occidentale și i se dă glas în publicații extrem de serioase. Este vorba de faptul că succesul economic nu mai este doar apanajul societăților liberale. Evoluțiile spectaculoase ale Chinei din ultimele decenii și poziția economică dominantă în care a ajuns, în pofida sistemului politic autocrat pe care se bazează, fac analiștii să se întrebe cu toată seriozitatea dacă nu cumva sistemul politic chinez poate oferi un model de dezvoltare economică al cărui succes să atragă și alte țări. Cu alte cuvinte, întrebarea care îngrijorează este dacă nu ne îndreptăm către o lume în care regimurile nedemocratice ar putea să fie acceptate mult mai ușor de populație de dragul unei dezvoltări economice rapide similare Chinei.

Nu cred în așa ceva și iată de ce.

Într-adevăr, în ultimele decenii, economia Chinei a cunoscut o creștere fulminantă. Un document al Băncii Mondiale remarcă că, după patru decenii de la startul reformelor la sfârșitul anilor 70, o creștere medie a economiei chineze de 10% pe an a scos peste 850 de milioane de oameni din sărăcie. Spectaculos și, probabil, fără precedent… China este un exemplu de manual pentru efectul benefic pe care globalizarea a avut-o asupra unei părți a țărilor emergente, e adevărat, în detrimentul unor segmente largi ale populației din țările dezvoltate. Era această evoluție a Chinei inevitabilă? Nu neapărat.

Să nu uităm că momentul de răscruce a fost venirea la putere, la sfârșitul anilor 70, a liderului chinez Deng Xiaoping, cel considerat a fi „arhitectul Chinei moderne.” Ascensiunea lui treptată la putere a avut loc după moartea dictatorului comunist Mao Zedong, cunoscut pentru excesele sale dictatoriale precum și pentru izolarea și subdezvoltarea în care a menținut țară. Și asta mă duce la elementul-cheie al dezvoltării economice de succes a Chinei: despotul luminat.

O țară autoritară este subordonată, de regulă, unui lider suprem care și-a consolidat puterea personală prin mijloace politice și militare. Posibilitatea că, mai nou, președintele să rămână în funcție pe viață nu face decât să confirme tendința de consolidare a sistemul autocratic existent în China. O astfel de țară poate să aibă succese economice remarcabile, cu o condiție: să fie condusă de un om cu deschidere, cu viziune și curaj. Iar China exact asta a avut. Un lider cu viziune, care a securizat resurse minerale în Africa, a extins influență geopolitică a Chinei prin proiectul „drumul mătăsii” și a avut curajul de a promova China ca putere regională, chiar și cu riscul de a pune sub semnul întrebării influență americană în Asia. Iar dacă privim la evoluțiile din America Latină și chiar Europa, sunt semne că China nu își propune să se oprească doar la Asia…

Iar în primele sale decenii de dezvoltare, principalul atu al Chinei a fost imensa sa populație, dispusă să lucreze inițial pe salarii mici, dar cu un potențial imens de creștere a consumului. Acest unic atu a făcut ca țările occidentale și firmele lor să dea buluc pentru a investi în China, făcând abstracție de condițiile adeseori oneroase impuse de autorități, precum obligativitatea de a angaja directori chinezi „umbre” ale celor străini sau slaba protecție a proprietății intelectuale. Deci, mareea investițiilor străine a venit în pofida regimului politic și nu datorită lui.

Și să nu uităm un lucru: dezvoltarea Chinei a fost o lungă perioada de timp rodul capitalului și know-how-ului tehnologic produs în țări dezvoltate cu regimuri liberale. Fără acestea, succesul economic al regimului autoritar chinez nu ar fi fost posibil.

Va fi capabilă China să profite de ele și să își continue dezvoltarea? Probabil că da, cu o condiție majoră: să continue să aibă parte de despoti înțelepți. Și asta este de fapt riscul oricărei societăți autocrate, centrate în jurul unui lider: dependență de „ruleta” nominalizării lui. Pentru că nu e greu de imaginat cum ajungerea la putere a persoanei neadecvate poate, într-o structura de comandă atât de centralizată, să ducă la un efect în lanț ce poate distruge o țară. Lumea ne oferă astfel de exemple, unul dintre cele mai vizibile fiind Venezuela, o țară odinioară prosperă și distrusă acum de un despot întunecat.

Lipsa unor mecanisme de control democratic (check and balance) face ca succesul unor astfel de țări să fie mai degrabă la mâna șansei, în condițiile în care un lider, odată ajuns la putere, mai poate fi foarte greu contestat. Întreg sistemul va face tot ce poate pentru a proteja liderul, pentru a perpetua orânduirea și a împiedică apariția oricărei fisuri în eșafodajul puterii. Iar asta înseamnă reprimarea criticilor, a opiniilor, a libertății de exprimare, a liberei circulații a informației.

Marea problemă a unei astfel de societăți este că, atunci când este confruntată cu slăbiciuni interne, prima reacție este să le ascundă, să le mascheze. Pentru că poate, pentru că deține toate butoanele canalelor de comunicare. Iar această mare problema s-a văzut foarte clar odată cu izbucnirea epidemiei de coronavirus în China. Prima reacție a autorităților a fost de mușamalizare, de pedepsire a celor care au semnalat problema. Inexistența unei prese libere, a unor organizații puternice ale societății civile a făcut ca o problema de o mare gravitate să nu fie semnalată și să fie înăbușită din fașă pentru a exploda ulterior cu o forță înzecită.

Într-o țară liberală așa ceva ar fi avut puține șanse să se întâmple. În societățile democratice puterea nu e concentrată în mâna unei singure instituții, iar presă și societate civilă sunt gardieni de temut ai normelor democratice și ai transparenței. Iar în cazul unor tendințe autoritare se mobilizează, formal și informal, și aduce lucrurile pe făgașul normal. Apropo, ați mai auzit ceva despre copiii și ginerele președintelui Trump pe mâna cărora ajunsese la începutul mandatuluit politică externă a SUA? Putem adauga în completare și o serie de rezoluții bipartizane menite să limiteze abilitatea președintelui de a angaja discreționar SUA într-un război în Orientul Mijlociu. Iar SUA este doar un exemplu al situațiilor de reechilibrare a puterilor, care pot fi întâlnite în mai toate democrațiile consolidate.

Marea problemă a conducerii chineze este faptul că, atâta vreme cât economia Chinei a crescut și populația a prosperat, lipsa libertăților civile și politice a fost o pilula amară mai ușor de înghițit de către cetățeni. Panica și frustrarea simțite de populație în contextul teribilei epidemii, precum și o eventuală stagnare economică, pot să direcționeze mânia populară către liderul suprem și către sistemul care a permis crearea lui. Nicio supriză că, până acum, prezența sa publică a fost cvasi-inexistentă. În țările democrate, presiunea mâniei populare se eliberează prin demonstrații și alegerea de forțe politice alternative, practic o pedepsire a celor aflați la putere.

Într-o țară precum China, acest lucru nu este posibil și supapa de eliberare a presiunii nu prea există. Cu o excepție poate, cea a dușmanului extern, folosită altminteri cu succes în Rusia. Însă apetitul izolaționist al Rusiei, mult mai puternic, arată și dezavantajele pe care o astfel de abordare confrontațională, stabilită de un alt lider autoritar, le aduce: rămânerea, din ce în ce mai mult, în urma Chinei.

Însă, spre deosebire de Rusia, cheia dezvoltării pe care China va continua să mizeze este deschiderea ei spre exterior. Un motiv puternic pentru a deveni unul dintre cei mai vocali avocați ai globalizării, ai comerțului liber și integrării economice. Invocarea dușmanului extern nu poate merge prea departe fără a-i afecta strategia granițelor comerciale deschise.

În acest context, rezolvarea epidemiei și reluarea creșterii economice devin elemente de importantă vitală pentru siguranța sistemului autoritar chinez. Altfel, tensiunile nu vor mai putea fi stăpânite, nici măcar cu sofisticatele abordări tehnologice care interferează, după model Orwellian, tot mai mult, cu viață privată a indivizilor.

Chiar poate o astfel de societate să reprezinte un model atractiv de dezvoltare?