“Economia nu este o stiinta exacta. Este o combinatie intre arta si elemente stiintifice”, a spus Paul Samuelson, primul american care a castigat Premiul Nobel pentru economie. Insa, in ultimele decenii, bancile centrale par sa fi uitat aceasta lectie. Interdictia cumpararii de catre o banca centrala a datoriei propriei tari a fost, pana la criza din 2008, scrisa cu rosu pe prima pagina a oricarui abecedar de politici monetare. Motivatia era legata de consecintele inflationiste pe care o astfel de abordare, ce presupunea tiparirea de moneda, le-ar produce.
Insa drogul tiparirii de bani, care intr-o prima faza a limitat durerile crizei economice, folosit cu obstinatie timp de un deceniu, a sfarsit prin a da dependenta. Si guvernele, si pietele financiare au devenit prizonierele banilor gratis tipariti de bancile centrale pentru a finanta deficitele bugetelor nationale si pentru a stimula economia.
Problema este ca, in pofida inexistentei unor modele economice care sa permita o evaluare exacta a consecintelor, in perioada pandemiei, bancile centrale au apasat pedala tiparirii de bani pana la fund, preocupate fiind de limitarea recesiunii economice si sprijinirea guvernelor. Practic, au subestimat puterea revenirii economice pe care urmau sa o produca mana de mana cu guvernele care au folosit banii furnizati gratis pentru acordare de subventii si alte stimulente economice.
In locul unei reveniri economice graduale, care ar fi permis companiilor sa-si ajusteze modul de operare printr-o tranzitie lipsita de socuri, explozia cererii agregate produse de bancile centrale si de catre guverne a indus tensiuni majore pe lanturile de furnizare globale, pe pietele energetice, pe pietele muncii. Toate s-au regasit sub numitorul comun al cresterii generalizate a preturilor.
A fost ca si cum bancile centrale si-ar fi asumat ghidarea rachetei balistice a relaxarii cantitative cu o busola. In prima faza, bomba a fost suficient de puternica pentru a crea impresia ca si-a atins obiectivul. Acum insa, ele observa ca atingerea obiectivului s-a datorat socului pe larga scara produs si nu preciziei ei. Pentru ca bancile centrale se pare ca au uitat ca economia nu este o stiinta exacta.
Acum, trebuie sa lupte pentru cel mai valoros activ pe care il au: credibilitatea. Si este o lupta pe care nu-si pot permite sa o piarda, pentru binele lor si pentru binele nostru. Putem sa ne imaginam usor un moment de rascruce dincolo de care, banii, tipariti fara limita, isi vor pierde credibilitatea, incurajand populatia sa scape de ei in schimbul unor active reale. Acela ar fi momentul in care predictia recenta a lui Paul Singer referitoare la hiperinflatie ar putea deveni o realitate.
Evitarea unui dezastru economic mai mare decat aceasta ar trebui sa fie singurul motiv pentru intoarcerea la o relaxare cantitativa ghidata doar cu o busola.
(O versiune in engleza a acestei adaptarii dupa Platim pretul pierderii indepndentei bancilor centrale a fost publicata in Investments&Pensions Europe: Perspectiva anului 2023)
*
Radu Crăciun este președinte al BCR Pensii – articol apărut pe blogul personal
***
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
1.In cazul crizelor majore, revenirile graduale sint imposibile.Fara banii aruncati pe piata financiara, firmele ar fi sucombat, iar constructia lor era imposibila in acceptie de ,,reconstructie” dupa ce odata se dezintegrau.
Ori tiparesti bani si satisfaci cerinta inflationista din procesul de revenire, ori nu mai ai pe cine sa sustii ,,gradual” dupa ce se prabuseste.
Nu putea (si nu poate) exista un ,,model economic” care sa prevada consecintele politicilor financiare si fiscale, ele fiind ,,parte-instrumente” ale ,,modelului economic bugetar”.El este model pasiv si ,,cantitativ” in care oricum ,,o dai” totul iese prost din moment ce economia nationala (si europeana) A DEVENIT una globala – diferita de cea CLASICA ,,administrata” numai dupa micro si macroeconomia, ca fundamente teoretice ale acestuia!
Crizele care bintuie economia nationala si europeana (si nu numai) au drept cauza lipsa unei ,,noi stiinte economice” a epoci globalizarii, care sa ,,completeze” cu instrumente calitative modelul economic bugetar, cele cantitative, existente ale acestuia dovedindu-se insuficiente sau nefunctionale pentru AJUSTAREA GRADUALA de care vorbeste autorul articolului.
Nimic nu dovedeste mai profund necesitatea unor instrumente de lucru diferite caracteristice unei stiinte economice noi, decit constatrea autorului privind ,,inexistenta unor modele economice care sa permita o evaluare a consecintelor actiunilor” monetare sau financiare, deoarece aceste actiuni CANTITATIVE nu au elemente/fundamente CALITATIVE care sa conduca la rezultate impuse de prezenta crizei si nici sa indice rezultatele finale in conditiile noi ale globalizarii.
Asa ca masurile CANTITATIVE actuale, in lipsa celor calitative mereu vor actiona ,,in orb” fara a putea identificata in momentul promovarii, consecinta economica finala a acestora.
Discutia instrumentelor calitative cuprinde competitivitatea economica, functionalitatea, performanta institutionala si institutionalismul normativ in genere a carui cunoastere si profesare sa conduca la indicele 1 de competitivitate economica al Coreii de Sud, Singaporelui, etc., incit problema MODELULUI ECONOMIC BUGETAR sa fie redusa la ceeace poate face/controla in epoca globalizarii: echilibrul bugetar, echilibrul balantei nationale de plati, coordonarea sistemului bugetar, fiscal si financiar, etc.
Acest lucru este greu de asteptat, intr-o lume stiintifica economica nationala inerta, in care constatavismul cantitativ ocupa ecranul si viziunea cercetarii economice nationale…