Utilizarea relaxării cantitative în politica monetară întreprinsă de o bancă centrală se face atunci când măsurile convenționale luate pentru stimularea economiei naționale devin ineficiente. În esență, se injectează bani suplimentari prin achiziționarea unor active financiare de la bănci comerciale și alte instituții private.
Ideea este de a reduce ratele dobânzilor pe termen lung și de a ridica prețul activelor financiare, micșorând astfel randamentul lor. Astfel, se obțin două efecte: se stimulează investițiile în producție și se previne apariția deflației. Riscurile pleacă de la dozarea corectă a acestor injecții de lichiditate și de la efectele adverse ale intervențiilor repetate de acest tip.
Celebrul economist Nouriel Roubini a lansat recent zece întrebări referitoare la procedura neconvențională de relaxare cantitativă, pornind de la costurile pe care le presupune această procedură de repornire a economiei.
***
1.Prin contrast cu abordarea ”austriacă” de spargere a bulelor de credit și active, ce conduce la recesiune, există riscul de a amâna prea mult măsurile de retragere din aceste bule și de restructurare, cu transformarea în zombie (morți vii) de instituții financiare, întreprinderi și chiar guverne. De aceea, relaxarea cantitativă trebuie restrânsă treptat și eliminată în timp.
2.În condițiile unor canale de transmisie blocate către economia reală, chiar și relaxarea cantitativă devine ineficientă. Canalul obligațiunilor nu mai merge când randamentele sunt deja prea mici; canalul creditelor nu funcționează când băncile tezaurizează lichiditățile și viteza de rotație a banilor se prăbușește.
Cei care își permit să se împrumute nu vor sau nu au nevoie, iar ceilalți ( firme puternic dependente de susținerea financiară și gospodăriile mai puțin solvabile) nu pot, din cauza disponibilității reduse de creditare.
Mai mult, canalul bursier de refacere a cotațiilor după o relaxare cantitativă (prescurtată QE în engleză) va fi activ doar pe termen scurt, dacă reluarea creșterii întârzie să se materializeze. Diminuarea ratelor reale de dobândă pe fondul unei relaxări cantitative cu final cunoscut riscă să ducă la o stopare a expectațiilor privind inflația.
3. Pe canalul valutar, slăbirea implicată de QE este ineficientă dacă mai multe bănci centrale aplică această măsură simultan. Practic, efectul este un joc cu sumă nulă, deoarece cotațiile monedelor nu pot să crească sau să scadă simultan. Ceea ce poate conduce la un soi de ”război valutar”.
4. QE practicată în economiile avansate conduce la fluxuri de capital excesive către piețele emergente. Acestea se văd puse într-o poziție delicată. Sterilizarea influxului sporit de capital conduce la rate înalte de dobândă și alimentează intrările. Dar nesterilizarea excesului din surse externe și/sau reducerea ratelor de dobândă duce la o lichiditate excesivă, ce poate alimenta inflația internă și bulele de credit.
Amânarea intervențiilor și permisivitatea față de aprecierea propriei valute erodează competitivitatea externă și conduce spre deficite externe periculoase. Totuși, impunerea unor restricții în intrările de capital este dificilă și, pe alocuri, incompletă.Controlul macroprudențial asupra creșterii creditului este util, dar ineficient în stoparea bulelor de active, când ratele reduse ale dobânzilor stau la baza unei lichidități generoase.
5. Măsurile persistente de relaxare cantitativă pot duce la creșteri nesustenabile ale prețului activelor, atât în țările unde sunt implementate, cât și în țările asupra cărora se manifestă efectele conexe. Asemenea bule se pot dezvolta în piețe de acțiuni, piețele imobiliare (Hong Kong, Singapore), piețele de mărfuri, piețele de obligațiuni ( cu zvonuri privind dezvoltarea de bule în SUA, Germania, Marea Britanie și Japonia) și piețe ale creditului ( unde marjele în anumite piețe emergente și randamentele pe datoriile corporațiilor sunt tot mai aproape de niveluri excesive).
Deși măsurile de tip QE pot fi justificate prin fundamentele slabe ale economiei, menținerea la nivel prea redus a ratelor de dobândă pe un termen îndelungat poate să alimenteze bulele. Este ceea ce s-a întâmplat în perioada 2001 – 2006, când Federal Reserve a redus dobânda de politică monetară la 1% după recesiunea din 2001 și a păstrat-o jos, ceea ce a alimentat criza creditelor imobiliare subprime.
6. QE poate creea hazard moral prin reducerea stimulentelor pentru guverne în a întreprinde reforme economice. De asemeni, poate întârzia nevoia de austeritate fiscală, prin monetizarea unor deficite fiscale însemnate. Prin rate reduse de dobândă se descurajează și impunerea de disciplină pe piață.
7. Ieșirea din politica de relaxare cantitativă este plină de capcane. Dacă se face prea încet și prea lent,
se pot reaprinde inflația și bulele. Totodată, dacă se face prin vânzare activelor achiziționate în timpul aplicării QE, o creștere rapidă în ratele dobânzilor poate sufoca relasarea economiei și poate conduce la pierderi financiare considerabile pentru deținătorii de obligațiuni pe termen lung.
Dacă ieșirea are loc printr-o creștere a ratelor de dobândă la rezervele în exces ( pentru a steriliza efectul împovărător al ”băltirii” banilor asupra creșterii creditului), pierderile consemnate în bilanțurile băncilor centrale pot fi semnificative.
8.O perioadă extinsă de dobânzi reale negative implică o redistribuire a veniturilor și avuției dinspre creditori și cei care fac economii către cei care au luat credite. Dintre toate formele de ajustare care conduc la fenomenul de deleveraging ( creștere, economii, restructurare ordonată a datoriilor sau taxarea averilor), monetizarea datoriilor ( cu corolarul creșterii inflației) este cea mai puțin democratică. Ea afectează puternic pe cei care au economisit și au efectuat plasamente, inclusiv pensionarii și fondurile de pensii.
9. QE și alte măsuri neconvenționale de politică monetară pot avea consecințe nedorite importante. Inflația excesivă poate erupe sau creșterea creditului poate încetini în loc să accelereze, dacă băncile, confuntate cu marje foarte scăzute de dobândă, decid că riscurile nu permită să fie asumate relativ la posibilele câștiguri.
10. În fine, există un risc de a pierde din vedere calea către politicile monetare convenționale. Anumite țări renunță la regimul de țintire a inflației și intră pe un teritoriu neexplorat, unde ar putea să nu existe nici o ancoră pentru expectațiile de creștere a prețurilor. SUA a trecut de la QE1 la QE2 și acum la QE3, care este potențial nelimitată și legată de ținta de reducere a șomajului. Se iau deja în discuție avantajele unor rate negative de politică monetară. Iar factorii de decizie s-au deplasat în direcția unora măsuri de ușurare a creditării, pe măsură ce impactul favorabil al QE se estompează.
Pe scurt, politicile economice devin tot mai puțin convenționale, pe fondul unor neclarități în ceea ce privește efectele pe termen scurt și a impactului nedorit pe termen lung. Aceste politici, precum QE, au beneficii importnate pe termen scurt dar, dacă rămân în vigoare un timp prea îndelungat, efectele adverse pot fi severe iar costurile pe termen lung foarte ridicate.
