Rata de ocupare a populaţiei României cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani a fost anul trecut de 68,8%, potrivit datelor comunicate de Eurostat.
Această valoare s-a situat semnificativ sub media UE de 72,2% şi a fost cea mai redusă din regiune, unde vecinele Bulgaria (71,3%) şi Ungaria (73,3%) au încadrat aceeaşi medie.
De reţinut: de-abia în 2017 am revenit la nivelul din 2001, an în care încă mai figuram deasupra mediei UE, cel puţin în conformitate cu datele oficiale revizuite apoi destul de puternic în jos.
Dacă ar fi să ne uităm la situaţia relativă din anii de criză 2010 – 2011 şi la anul în care am reuşit să revenim cu PIB-ul la valoarea din 2008, ecartul negativ dintre noi şi UE s-a păstrat aproape neschimbat, undeva în jur de trei puncte procentuale şi jumătate.
Rata de ocupare
Rata de ocupare măsoară proporţia persoanelor între 20 şi 64 de ani care sunt angajate. Definiţia se referă la toate persoanele care, pe parcursul unei săptămâni de referinţă, au lucrat cel puţin o oră pentru salariu sau profit sau care au fost absente temporar de la o astfel de activitate. Indicatorul astfel măsurat nu trebuie comparat cu seriile anuale sau trimestriale neajustate, care pot da rezultate uşor diferite.
*
Dincolo de nivelul de dezvoltare al unei ţări, situaţia privind capacitatea de a creea locuri de muncă stabile şi politicile de stimulare a ocupării, datele Eurostat arată o puternică tuşă culturală, care nu ţine cont de factorii amintiţi mai sus. În schimb, ajustat cu necesitatea de a avea cele necesare traiului, se conturează destul de clar în funcţie de apartenenţa la un anumit concept social adânc înrădăcinat şi de vecinătate.
Sunt elemente de care ar trebui ţinut cont în materie de măsuri luate de decidenţii publici, cu indicarea modelelor fezabile care ar fi util de urmat.
(Citiți și: ”Două fotografii în deșertul de după emigrație – pentru ministrul Finanțelor”)
Cert este că avem o resursă insuficient folosită din perspectiva factorilor de producţie, într-un moment în care toate analizele referitoare la PIB-ul potenţial (cel care poate fi atins fără a afecta echilibrele macroeconomice) arată că influenţa muncii scade tot mai mult şi chiar se îndreaptă spre zero pe termen mediu.
Desigur, ar fi foarte bine să ne bazăm pe creşteri de capital (0,2 puncte procentuale an de an), să avem investiţii cât mai mai mari, în infrastructură, maşini şi utilaje cât mai performante şi să utilizăm metode modern de producţie pentru a creşte productivitatea şi valoarea adăugată. Însă, dincolo de abordarea mai degrabă externă şi calitativă, nu ar trebui deloc neglijată vechea resursă internă şi cantitativă.
Mai pe şleau, se vede cum Germania sau Cehia nu au nicio problemă în a-şi creşte rezultatul economic, într-o măsură destul de importantă, pe căi extensive. Căi pe care reuşesc, totodată, să-şi echilibreze finanţele publice, cu mutarea unor mase largi de populaţie din postura de simpli beneficiari de servicii publice în aceea de a le şi plăti prin impozite şi taxe aferente muncii depuse.
Asta dacă nu cumva ( şi ar fi de meditat serios, chiar dacă atinge un subiect sensibil politic şi social), tocmai asta face diferenţa dintre, să zicem, Germania şi Franţa, sau, mai aproape de nivelul nostru, dintre Cehia şi Slovacia. Desigur, dacă admitem că ceilalţi factori de producţie ar fi la un nivel similar.
Atenţie, însă, simpla ameliorare a acestui indicator, altminteri evidentă în ultimii ani (nu şi în buget, din motive de măsuri discutabile în politica fiscală şi de venituri) nu este suficientă, ci trebuie privită într-un context mai larg, european. Context în care rămânerea în urmă, cu care ne-am obişnuit deja, se păstrează iar convergenţa nu prea se realizează.
