Rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, de execuţie, aşadar, unul derivat, şi nu originar, cum este cel al preşedintelui României, arată Curtea Constituţională a României în motivarea deciziei din 26 septembrie prin care a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 3, art. 18 şi art.19 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene – potrivit AGERPRES.
În document, judecătorii fac trimitere şi la decizia din 27 iunie prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic între Guvern şi preşedinte generat de acţiunea Executivului şi a primului-ministru de a-l exclude pe şeful statului din componenţa delegaţiei care participa la Consiliul European.
Curtea arată că a statuat cu acel prilej că ‘în exercitarea atribuţiilor constituţionale, preşedintele participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului, atribuţie care poate fi delegată de către acesta, în mod expres, primului-ministru.
Atunci, Curtea a reţinut, în esenţă, că regimul politic consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semiprezidenţial şi că, potrivit art. 80 alin.(1) din Legea Fundamentală, preşedintele reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul.
„Acest text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, preşedintele fiind ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”, se arată în document.
De asemenea, se arată că, în planul politicii externe primul-ministru are competenţa constituţională de a asigura realizarea politicii externe a ţării [art.102 alin.(1) din Constituţie], ceea ce înseamnă că în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care statul s-a angajat.
„Prin urmare, Curtea a constatat că rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat. Curtea observă, cu acest prilej, că acest rol este unul de execuţie, aşadar, unul derivat, şi nu originar, cum este cel al preşedintelui României. Astfel, aşa cum s-a reţinut prin decizia anterior menţionată, nefiind o putere delegată, ci proprie preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta atunci când consideră necesar”, subliniază CCR.
Totodată, Curtea a observat că art. 80 alin.(1) din Constituţie este un text constituţional de principiu, motiv pentru care nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Legii fundamentale. Judecătorii susţin că acesta trebuie coroborat cu art.91 şi art.148 alin.(4) din Constituţie, acest ultim text prevăzând, în mod expres, că Parlamentul, preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească trebuie să garanteze ‘obligaţiile rezultate din actul aderării’.
„Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s-ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art.148 alin.(4) din Constituţie în privinţa preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice. Aşa fiind, pentru aceleaşi motive pe care s-a întemeiat decizia din 27 iunie, Curtea constată că prevederile art.18 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene sunt neconstituţionale, aducând atingere prevederilor art.80 alin.(1) din Legea fundamentală, care este un text constituţional de principiu, ce nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art.91 şi art.148 alin.(4) din Constituţie”, se mai subliniază în motivare.
Cu privire la dispoziţiile art.19 din legea criticată, Curtea observă că sunt neconstituţionale deoarece nu statuează cu privire la atribuţiile preşedintelui ce trebuie exercitate în procesul de elaborare şi adoptare a mandatului.
Distinct de criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că şi dispoziţiile art.3 din actul normativ criticat încalcă prevederile Constituţiei deoarece Parlamentul, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern, adoptă ‘opinii’, iar potrivit prevederilor art.67 teza întâi din Legea fundamentală ‘Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni’.
În final, Curtea reţine că, potrivit art.147 alin.(2) din Constituţie, este de competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, pentru punerea lor de acord cu textele constituţionale încălcate, cu respectarea considerentelor care au stat la baza prezentei decizii şi a celei din 27 iunie, iar, în măsura în care se impune, a recorelării celorlalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă.
