Mircea Coşea: O chestiune de strategie – Industrializăm sau Reindustrializăm? Cele 3 nivele

Industria. I se datorează ieşirea din recesiune după 3 ani de criză. Dar cât de industrializată e, de fapt, România?

Industria: un motor de creştere ţinut în relanti.  Din ce îi asigurăm spaţiu de creştere şi, până la urmă, ce anume producem şi unde vindem – într-o lume în care competitivitatea e pe buzele tuturor? Avem politici industriale? De la ce ar trebui să pornească ele? (Redacţia)

Astăzi, Mircea Coşea – economist, fost ministru al Reformei:

Criza și politica industrială. Tendinţele

Se consideră că economia financiară a provocat începerea crizei. Dar efectele sociale nu ar fi fost atât de grave și de ample dacă nu ar fi existat dezechilibre profunde ale raportului dintre trendul investițional și cel al economisirilor. Pe fundalul unor deplasări ale politicilor industriale spre tendința de subestimare a rolului industriei în raport cu alte sfere de activitate și, în primul rând, față de cel al serviciilor.

Începutul anului 2010 se caracterizează în Europa printr-o evidentă încercare de a regândi criza și modul de acțiune împotriva ei , evitând capcana restrângerii doar la analiza fenomenelor financiare.

Analiza declarațiilor oficiale și a studiilor prezentate sau publicate în Statele Unite ale Americii și în Europa nu dezvăluie note de optimism privind situația economică a anului 2012.

Programele sau bugetele anului 2012 se caracterizează printr-o și mai accentuată notă de austeritate decât în anii anterioari.Interesant este însă și ceea ce se poate citi printre rânduri în programele apărute încă de la nivelul anului 2009. Cel puțin în cinci țări europene importante : Germania, Franța, Spania, Italia și Austria, dar la care am putea adăuga și unele foste comuniste cum ar fi Cehia și Polonia, citirea programelor și bugetelor scoate la iveală un element nou și deosebit de interesant: intenția de a promova politica industrială la rang deinstrument anti-criză.

Este evidentă tendința de a reconsidera rolul industriei din două puncte de vedere.

În primul rând , din punctul de vedere al raportului dintre sectorul industrial și cel al serviciilor, și în al doilea rând, din punctul de vedere al regândirii conceptului de dezvoltare industrială prin accentuarea ideii reindustrializării.

Conceptul reindustrializării apare în literatura occidentală de după 2009 ca o replică a ”societății postindustriale”, combătând ideea conform căreia dezvoltarea serviciilor ar fi o alternativă a dezvoltării industriale.

Reindustrializarea este astfel prezentată ca o politică necesară acomodării societății moderne, nu cu o diminuare a activității industriale, ci cu transformările suferite de aceasta în urma globalizării. Din acest punct de vedere, reindustrializarea poate fi înțeleasă și ca un instrument de apărare în fața efectelor unei piețe globale.

Obiectivele principale pe care politica de reindustrializare le afișează în cele mai multe studii occidentale pe această temă sunt :

• .punerea în valoare și utilizarea mai eficientă a resurselor interne de forță de muncă,
• .ridicarea nivelului de inovare și modernizare a producției prin simbioza cu cercetarea fundamentală,
• .echilibrarea nivelului de dezvoltare a zonelor și regiunilor,
• .dezvoltarea tandemului producție-servicii productive,
• .armonizarea raporturilor patronat-sindicate-salariați,
• .respectarea normelor și principiilor ecologice ale dezvoltării.

Rezultă ca reindustrializare nu este privită doar ca pe un proces tehnic ci ca pe unul cu largi implicații sociale .

Este relevantă, în acest sens, opinia exprimată în decembrie 2009 la Strasbourg de către MEDEF ( Mouvement des Entreprises de France) cu ocazia întâlnirii anuale trilaterale a asociațiilor patronale din Germania, Franța și Benelux. În documentul intitulat “10 Propositions pour sortir de la Crise sans recommencer comme avant” , adoptat de participanți, se arată :

“..faptul că serviciile reprezintă la nivel european 70% din forța de muncă ridică mari probleme viitorului sistemului productiv. Concepția conform căreia sursa principală de valoare adăugată se află în servicii conduce la tendința de abandonare a producției materiale propriu-zise și orientarea spre activitățile de comercializare sau marketing ceea ce a făcut ca în Europa să apară paradoxul “întreprinderilor fără uzine “. Pentru a ieși din criză trebuie să se înțeleagă că industria nu este un scop în sine sau un atribut doar al țărilor emergente, ci un mijloc indispensabil de creare a locurilor de muncă, de răspuns la problemele sociale și de echilibrare a comerțului exterior”.

La al XVI lea Congres Mondial al Asociației Internaționale a Economiștilor de la Beijing din iulie 2011, J.Stiglitz a accentuat necesitatea trecerii de la o economie preponderet orientată spre sfera serviciilor, cu un consum finanțat prin credit, la o economie în care industria să-și regăsească un loc important nu numai prin crearea de locuri de muncă dar și printr- un potențial concurențional sporit pe piețele externe.

Situația României.

Tradițional, de la Dionisie Pop Marțian până la Nicolae Iorga, România a fost considerată o țară cu important potențial agricol, deci destinată a fi eminamente agricolă.

Această opinie nu a împiedecat o dezvoltare relativ importantă a industriei în perioada 1919-1939, cu predilecție în sectoarele extractive și metal-mecanice.

Perioada comunistă a cunoscut o dezvoltare rapidă a industriei, dar a fost alterată de două direcții greșite :

a). preluarea ad literam a texei sovietice de dezvoltare a ” industriei grele cu pivotul ei principal industria constructoare de mașini”;

b) autarhizarea de tip autosuficiență de după 1975.

Ca urmare, în 1990 România avea o industrie energofagă supradimensionată și cu deficite de competitivitate dar, în noile condiții politice de după 1990, nu era exclusă posibilitatea creşterii capacităţii concurenţionale prin trecerea la un alt tip de management şi renunţarea la rigiditatea planificării centralizate.

Din păcate, corupția și pătrunderea haotică a capitalului străin pe calea delocalizărilor, urmare a faptului că nu a existat o strategie națională pe termen lung menită să definescă prioritățile structurale pe baza analizei factorilor naționali de avantaj comparativ , au transformat industria într-un subcontractor specializat în producerea de piese de schimb, subansambluri şi produse de lohn pentru pieţele occidentale.

Ca urmare a efectelor conjugate ale lipsei de strategie și a infuziei haotice de capital străin s-a accentuat caracterul de industrie ”manufacturieră de asamblare” în dauna caracterului de industrie ”de inovare și cercetare”.

Paradoxal , dar și periculos, tocmai acest tip involuat de industrie a devenit principalul motor de creștere al României. Este un fel de ”neo colonialism industrial” prin dependența pe care o exprimă față de un export unidirecționat și strict condiționat de piața ”metropolei”, adică a câtorva țări vest europene. Legătura ombilicala ( cca 75%) a industriei românești față de aceste piețe nu dă posibilitatea unor schimbări/îmbunătățiri structural industriale.

Ce-i de făcut: Industrializăm sau Reindustrializarea România ? Cele 3 nivele

România suferă de o destructurare economică manifestată nu numai prin raportul incorect dintre principalele sectoare de activitate, ci și prin lipsa unor sisteme productive apte de a valorifica factorii interni de producție.

Nici unul dintre acești factori ( capital,resurse naturale, forță de muncă) nu este inclus într-un sistem coerent ( în sens de organizare structurată la nivel național a relației dintre exploatarea, prelucrarea și valorificarea unei resurse ) de trnsformare din factor de avantaj comparativ în factor de avantaj competitiv.

Așa se explică de ce resursele agricole nu depășesc stadiul de autoconsum, de ce majoritatea produselor alimentare sunt din import, de ce produsele exportate cuprind și peste 70% import de completare. Sintetic, putem spune că aparatul productiv românesc nu are capacitatea utilizării eficiente a resurselor interne ( industrie + agricultură).

Concluzia este că România are nevoie de un aparat productiv care să-i permită o valorificare a factorilor ei de producție măcar până la nivelul satisfacerii corespunzătoare , constante și calitative a cererii interne, cu un trend de apropiere de nivelul competitivității internaționale.Trebuie subliniat că în aceste condiții, prin aparat productiv trebuie înțeles ansamblul industrie-agricultură.

În aceste condiții, cred că politica industrială ar trebui să abordeze strategia de dezvoltare pe trei nivele:

• .Nivelul I = ramuri industriale energetice ( cărbune, petrol, gaz,hidro,nuclear, alte minerale)
• .Nivelul II = ramuri industriale conexe agriculturii ( mașini agricole, echipamente, chimicale, prelucrare materiilor prime agricole, alimentară
• .Nivelul III = ramuri industriale de prelucrare, asamblare.

Nivelul II este cel mai important , este susținut de Nivelul I și este completat de Nivelul III.

Consider că fiind esențial abordarea problemei industriei românești nu ca pe un scop în sine, prin strategii separate de ramuri sau domenii, ci în cadrul unei strategii de ansamblu a dezvoltării economiei unde industria să fie tratată în conexiune cu sistemul național productiv și, în primul rând cu agricultura.

Deși are condiții diferite față de țările occidentale dezvoltate, România poate considera politica sa industrială ca fiind de reindustrializare. Nu pentru că ar relua un proces de reconstrucție după o distrugere, ci pentru că nevoia de a valorifica factorii ei naturali de avantaj comparativ îi cere o nouă abordare a acestei politici. Se cere, desigur, modernizare și inovare dar nu numai. Este nevoie de ceea ce reindustrializarea aduce ca proces de stabilitate socială și echilibrare a dezvoltării teritoriale.

În teorie,reindustrializarea este o îmbinare a formelor moderne de producție materială cu formele democratice de organizare socială prin accentuarea funcției sociale a întreprinderilor și a influenței de coeziune socială adusă la nivel de colectivități prin parteneriatul public-privat ( mai ales la nivelul clasei mijlocii).

În practică, reindustrializarea nu va fi posibilă în România decât în condițiile unor profunde schimbări ale managementului guvernamental și ale concepției de management politic. Fără acestea, se poate face industrializare ( progres tehnic) dar nu reindustrializare ( progres tehnic și social).