Ambasadorul Wolfgang Ischinger (foto), președinte al Fundației pentru Conferința de Securitate de la München, publică joi un material de opinie în Politico, în care prezintă provocările geostrategice cu care se va confrunta Occidentul în 2023.
În opinia sa, acestea sunt: abordarea dorinței Kiev de a deveni membru NATO și relația cu regimul de la Teheran.
Materialul ambasadorului Ischinger, cu precizarea că intertitlurile aparțin redacției:
Dintre numeroasele probleme de politică externă ale anului 2022, două vor rămâne probabil de relevanță geostrategică deosebită în anul următor: și anume, dacă dorința Ucrainei de a deveni membru NATO va deveni realitate și cum va evolua relația cu regimul iranian în lumina acord nuclear.
Când vine vorba despre NATO, procedura de extindere a alianței este cu adevărat complicată – așa cum este ilustrat de refuzul continuu al Turciei de a aproba Suedia și Finlanda ca noi membri. Nu numai că este necesară unanimitatea țărilor membre, dar fiecare membru trebuie să obțină și aprobarea parlamentelor naționale respective, deoarece decizia este legată de un tratat internațional oficial.
Extinderea NATO, trei întrebări esențiale
Astfel, pentru a reacționa corespunzător la cererea Ucrainei de a adera la alianță, ar putea fi util să ne amintim cele trei criterii aplicate în timpul rundei inițiale de extindere a NATO din 1997.
La acea vreme, am pus trei întrebări: este țara în cauză unită în dorința sa de a adera la NATO sau o potențială aderare ar duce la diviziunea internă? Sunt toți membrii alianței în favoarea acordării calității de membru? Și calitatea de membru al țării în cauză ar spori securitatea și stabilitatea europeană în general?
Pe atunci, am recomandat președinților și șefilor de stat să invite potențiali țări membre numai dacă la toate aceste trei întrebări li se putea răspunde în mod clar afirmativ. Și în cazurile Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei, la toate cele trei întrebări s-a răspuns cu un răsunător „Da!”
Când subiectul Ucrainei a apărut în timpul Summit-ului NATO de la București din 2008, a avut loc însă o dezbatere controversată și atât cancelarul german de atunci, Angela Merkel, cât și președintele francez Nicolas Sarkozy, au ajuns la concluzia că nu toate cele trei întrebări au putut primi un răspuns pozitiv.
Probabil, din perspectiva actuală, s-ar putea trage concluzii diferite – în special în ceea ce privește problema securității și stabilității europene – chiar dacă nu toate preocupările tuturor statelor membre au fost eliminate.
Poate că asta explică de ce alianța continuă să fie destul de ezitantă în a răspunde cererii de aderare a Ucrainei.
Ce e mai important: acordul nuclear sau respectarea drepturilor omului
În ceea ce privește Iranul, principala provocare de abordat va fi dacă să impunem sancțiuni mai rigide sau să exercităm reținere în ceea ce privește încălcările actuale ale drepturilor omului ale regimului din cauza interesului nostru de a revigora acordul nuclear.
Aici, răspunsul ar trebui să fie „nu!”, clar!
Desigur, rămân serioase preocupări în ceea ce privește protejarea Tratatului internațional de neproliferare nucleară. Cu toate acestea, majoritatea experților cred că șansele de a revigora „Planul de acțiune cuprinzător comun” (JCPOA) au atins un minim cu mult înainte de declanșarea tulburărilor din Iran, iar Teheranul nu și-a manifestat deloc dorința de a fi de acord cu prezentul proiect de propunere.
Mai mult decât atât, semnarea unui acord cu Teheran în acest moment ar trimite un semnal complet greșit, deoarece orice concesii din partea Occidentului ar putea apărea ca în sprijinul regimului – o palmă pentru iranienii care luptă pentru libertatea lor.
Prin urmare, Occidentul nu ar trebui să ezite să impună sancțiuni suplimentare regimului mullahilor.
Și în timp ce măsurile actuale planificate de Uniunea Europeană par oarecum lipsite de inimă, blocul ar trebui în schimb să demonstreze unitate și duritate.
Având în vedere livrarea în curs de desfășurare a dronelor către Rusia, Teheran sprijină războiul de agresiune pe care Rusia îl poartă în Ucraina – și acest lucru este inacceptabil. Ca atare, pentru Teheran trebuie să fie evident că nu se confruntă doar cu o provocare internă masivă, ci se va confrunta și cu izolare și provocări internaționale suplimentare.
Este clar că oferta JCPOA ar trebui să rămână pe masă, dar dacă Occidentul dorește să nu își abandoneze propriile valori, ar trebui să demonstreze că poporul Iranului nu va fi abandonat în lupta sa curajoasă pentru libertate.
***
