Maimuţa de la butoane. Despre viziunea politică

Sunt dintre cei care trăiesc cu speranţă că majoritatea gospodarilor României înţeleg măsurile de criză ale guvernului, măcar acolo unde logica lor nu se mai poate împărţi. Nicio filosofie: întinde-te cât ţi-e plapuma.

La asta se şi rezumă, în fapt, planurile de gestiune a crizei elaborate cu FMI: ăştia ţi-s banii, asta cheltuieşti, eu, FMI-ul, mai pun presiune pe tine să-ţi astupi găurile negre (companiile de stat) unde ţi-ai trimis clientela la furat. Un contabil de CAP, hârşit în rele dar cu un dram tupeu şi cu ceva spate politic ar aplica scrisorile de intenţie (adică „programul de guvernare”) ca la carte.

Locul unde moare însă orice speranţă este chiar  guvernarea – concretă, autentică – adică ce ar fi putut face domnul Emil Boc şi echipa, dincolo de-a tăia bani şi de-a se juca cu nişte clişee („de dreapta” – terminologie de care se abuzează când nu ştii să pui nimic în loc după ce tai) şi de-a se juca cu nişte comparaţii care, de fapt, ascund problema foarte românească a politicilor publice.

Să mă explic, pe nişte cazuri foarte concrete.

1. S-au desfiinţat spitale şi s-a redus numărul de paturi, pe motiv că de aici trebuie începută reforma în săntate. Argumentul suprem: avem un număr de paturi de spital la mia de locuitori mai mare decât în ţările UE. Ceea ce nu ştie contabilul care a tăiat orbeşte, pentru că aşa a văzut el la vecini, este cum funcţionează sistemul de sănătate al vecinului.

Acolo medicina primară, sistemul de profilaxie, monitorizarea tratamentului în ambulatoriu şi, în fine, sistemul anual de analize mănîncă jumătate din bugetul de sănătate. Cu astea trebuia început, iar necesitatea de paturi s-ar fi împuţinat de la sine.

Urmarea va fi că, în vreme ce guvernul se laudă cu economii şi face comparaţii prosteşti valabile astăzi – numai astăzi! – şi flutură sub nasul oricui scrisorile de intenţie, indicele general de sănătate împuţinează, pe termen mediu, forţa de muncă sănătoasă. Uite-aşa ajungem la exemplul 2:

2. Guvernul a crescut vârsta de pensionare, a bifat triumfător legea, îşi face socoteli pe cât vor munci în plus (producţie, taxe, consum etc) românii.

În realitate, la ora la care vorbim şi la „politicile” care se fac, măsura e absolut inutilă. Pentru că, în entuziasmul niţel tâmp al măsurii, nimeni n-a luat încă în calcul câţi oameni de 62,63,65 de ani vor mai fi apţi, la vârsta aia, să muncească. Asta se cheamă studiu, analiză, politică pe termen mediu şi lung, calcul pe parametrul „speranţa de viaţă sănătoasă” – nu cu ultimii doi ani trăiţi pe citostatice care costă cât n-a plătit contribuabilul o viaţă de om. (Nu e nicio speculaţie, AICI – o analiză cu cifre şi tot tacâmul). E drept, nici „stânga” n-a găsit argumente cu care să problematizeze – lucru nu de mirare, căci între domnii Emil Boc şi Victor Ponta diferenţa e doar de nişte ani şi nişte centimetri.(O altă analiză despre guvernările partidelor lor – AICI, cu cifre, comparaţii şi alte argumente)

Iar la cum se fac toate astea acum, urmaşii lui Boc, Ponta şi ai clasei lor politice vor moşteni şi insolenţa, şi clişeele cu care vor gestiona o situaţie imposibilă. (Vremurile nu-s roze deloc – vorbim de „generaţia decreţeilor” care va aglomera nu doar sistemul de sănătate, ci şi pe cel de pensii).

Dar bine că ne aliniem la trendul general, imităm, copiem, uitând că toate comparaţiile invocate se raportează la o ţară ca Germania (de pildă) – unde sistemul de sănătate îl scoate pe om apt de lucru şi la 70 de ani…

Aici mai trebuie observat un lucru: cu câtă uşurinţă sunt compromise politicile aşa zis „de dreapta” prin abuziva invocare a ideologiei, atunci când guvernul nu are bani sau nu are soluţii pentru politici coerente. Abandonarea politicilor de a forma şi păstra o forţă de muncă validă până la adânci bătrâneţi este botezată „moartea statului asistenţial” şi expediată pe limbile unor miniştri scoşi la „uzura” publică.

Să mai vorbim de faptul, real, că România ignoră inteligenţa copiilor de la sate – din care nu va mai avea mai nimic de folosit peste 10-15 ani pentru că acei copii nu au, în actualul sistem de învăţământ, nicio şansă să progreseze? Or o „dreaptă” autentică n-ar pierde pentru societate un atare potenţial. N-ar face din şcolarii de la ţară mâna de lucru necalificată pe peste 5-10 ani, pentru Spania, Italia şi cine ştie ce ţară aflată atunci în „boom”.

3. Să ieşim, cu aceste exemple, din latura duioasă, „asistenţială”, a problemei, care-i repugnă atât de tare domnului Emil Boc, şi să mergem spre biznis. Căci şi acolo copiem şi comparăm şi luăm măsuri „cum fac alţii”. Doamna ministru Elena Udrea are o apăsare de criză: nicio casă să nu se mai vândă şi să nu se mai închirieze fără certificatul energetic.

Aşa e în ţările civilizate, iar românul, care consumă tot mai puţin, economiseşte tot mai puţin şi rabdă şi tace că înţelege şi el că e criză (nu ca alţii care dau Molotoave prin pieţe) – e suficient să dai click pe datele INS – trebuie şi el să „investească” nişte mii bune de euro, tocmai acum, în izolaţii şi apoi în obţinerea certificatului energetic. Nişte tipi care stau pregătiţi să le livreze legea comandă, dacă mai vrea cineva să rămână în piaţa imobiliară şi să închirieze o garsonieră – doar suntem, nu-i aşa, „de dreapta” şi ştim că proprietatea cu cheltuială se ţine. (Apropo: ştire care a trecut neobservată – cadastrul a fost trecut de la ministerul Administraţiei la ministerul doamnei Udrea – 500 de milioane de euro – dacă la negocierea remanierii MAI va fi luat de UNPR să nu fure ceilalţi banii).

Are cineva ceva de împotrivă? O lege a cărei implementare durează ani de zile – lăsând la o parte privaţiunile crizei – noi să nu o implementăm de la data cutare?

4. În fine, un alt deştept. Primarul Sorin Oprescu vrea să blocheze Centrul Bucureştiului, să nu se mai intre cu maşinile. Aşa a văzut el la Londra, sau prin cine ştie ce capitală civilizată (atât de civilizată încât unul ca el şi ca urbaniştii lui ar fi fost arestaţi demult şi fără multă vorbă pentru ceea ce fac cu clădirile de patrimoniu).

Ce nu spune Oprescu de oraşele alea e că acolo orice măsură de blocare se face având în spate un sistem de parcări – nu ca în Bucureşti, unde primarii nu fac parcări tocmai pentru ca să meargă ca unsă japca cu ridicările de maşini. Bine că măcar Oprescu e un palavragiu, şi că până la alegeri o să putem sta liniştiţi.

Despre ce să mai vorbim? Despre ministrul Igaş, care face şi el comparaţii între numărul de poliţişti la mia de locuitori din Vest şi cel de la noi – uitând ce mare deosebire exită între însăşi accepţiunea de poliţist din sistemele pe care le compară ? Şi între dotări? Şi între însăşi modurile de organizare a sistemelor? Dar nu-i nicio problemă: tăiem, şi om vedea noi peste 5-10 ani care sunt consecinţele. De fapt, or să vadă alţii..

*

Se tot pune problema ce avem de învăţat concret din criza asta. Or fi multe învăţăminte, dar marea lecţie a crizei e asta: nu mai rezistă decât politica gândită pe termen lung.

Multe din vechile principii nu mai funcţionează, dar nu asta e de mirare: ci faptul că nimeni nu le-a prevăzut efectele pe termen lung. Pe ciluri economice, pe ciluri sociale – adică pe generaţii. Şi acum, ca niciodată altcândva, când nici Nobelii nu au idee către ce ne îndreptăm, politica guvernamentală înseamnă în primul rând viziune pe termen mediu şi lung. Nu simpla gestiune a unui portofoliu – sau, mai rău, a unor contracte care trebuie să ajungă la unii şi nu la alţii.

Coborând, însă, din filosofie în mic, aici, la noi, în România, unde tăierile de bani sunt considerate măsuri suficiente, acte de curaj şi titluri de glorie politică, să mai constatăm un lucru. Cîţi dintre miniştri au ajuns la portofoliu ca la o manşă la care să ne arate viziunea lor asupra domeniului la care au fost unşi ca posesori ai soluţiilor pe termen mediu şi lung? Care dintre ei ştie ce caută, de fapt, acolo? Câţi dintre ei „simt” lucrurile din jur şi percep situaţia în toată evoluţia ei, măcar atâta cât o simte un tânăr chibzuit şi perspicace care a reuşit în viaţă altfel decât cu turma pe lista de partid – sprijinit din toate părţile – sus, jos, stânga, dreapta, faţă, spate – de „sistem”?

Câtă vreme nu vom avea la butoane decât nişte oameni care taie după dictare fără să ştie cum să pună ceva în loc, vom putea vedea lucrurile doar până săptămâna viitoare, până peste o lună, până la alegeri. Dar viitorul va fi întotdeauna nesigur, căci criza asta readuce în atenţie responsabilitatea politică: nu un joc al persuasiunii discursurilor şi al promisiunilor insidioase, ci un pariu al viziunilor. 

Dar ce vorbim noi de „viziune” câtă vreme oamenii ăştia n-au fost în stare vreme de trei ani să ia banii gratuiţi de la UE (în plină nevoie de bani!), să investească atâta cât le-a dat voie, după grele negocieri, FMI-ul  – ba chiar au pierdut bani, puteam şi noi vinde măcar certificatele de poluare nefolosite- adică subţirimea industriei. 

Cu ani în urmă, am văzut la Discovery un experiment: un cimpanzeu era învăţat cum să pornească şi să conducă un tractor. Pentru reuşita experimentului, manetele, butoanele şi toate celelalte comenzi erau vopsite în culori diferite. Dacă lucrurile nu s-ar fi brodit bine, probabil că experimentul n-ar fi ajuns la televizor: tractorul mergea. Dar noroc că era arătură.