Lumea post-criză. Valentin Lazea: Cele 5 forme ale hazardului moral din economia mondială. Pericolul care paşte ţările din periferia euro

Mugur Isărescu vorbeşte despre o lume care va arăta, din punct de vedere economic, altfel. Traian Băsescu vorbeşte despre limitele capitalismului. Laureaţii Nobel în economie, „profeţii crizei”, vizionarii viitorului proxim se contrazic.

Cum va arăta, totuşi, economia post-criză?

Cum văd însă economiştii români lumea post-criză? Pentru configurarea unei viziuni minime asupra viitorului iminent, am formulat trei întrebări:

1.Care ar fi principalele 3 lucruri care cu siguranţă că se vor schimba ireversibil în sistemele economice/economia mondială, în baza învăţămintelor pe care suntem siliţi să le tragem din această criză? În ce va consta diferenţa fundamentală faţă de lumea de dinainte de această criză?

2.Care ar fi principalele 3 lucruri la care nu trebuie să se renunţe din principiile economiei mondiale de dinainte de criză ? Care sunt pericolele care ameninţă lucrurile de păstrat?

3.Cum ar putea arăta lumea peste, să zicem, 10 ani, modelată de această criză: atât din punct de vedere al sistemelor economice, cât şi al raporturilor de pe harta economică mondială?

(REDACȚIA)

Astăzi răspunde la cele trei întrebări Valentin Lazea, economistul şef al Băncii Naţionale a României

1. Nici o schimbare nu se dovedeşte a fi ireversibilă la scara istoriei. În cel mai fericit caz, omenirea învaţă pentru două-trei generaţii să nu repete greşelile trecutului (aşa cum s-a întâmplat dupa marea criza din ’29-’33), după care aceleaşi greşeli sunt făcute cu nonşalanţă. Trei lucururi care se vor schimba temporar după criza actuală ar putea fi:

• Reglementarea sporită a sistemelor financiare, care se vor reduce ca dimensiune (atât ca număr de angajaţi, cât şi ca valoare adăugată în PIB). Profiturile din sectorul bancar vor scădea, la fel ca şi bonusurile, ceea ce nu va fi neapărat un lucru rău, întrucât minţile cele mai luminate se vor îndrepta spre alte domenii, mai utile social (combaterea cancerului, cucerirea spaţiului cosmic etc.) decât să inventeze instrumente financiare sofisticate, dar toxice.
• Se va reveni la o pondere mai mare a industriei şi a bunurilor manufacturate în PIB şi în comerţul mondial. Europa va trebui să-şi reinventeze baza industrială, în detrimentul serviciilor, care s-au dezvoltat prea mult în ultimele decenii.
• Deficitele bugetare şi datoriile publice vor fi monitorizate cu mult mai multă atenţie, atât de guverne, cât şi de sectorul privat. Limitarea creşterii acestora va fi înscrisă în legi şi în Constituţii, iar publicul va fi mult mai atent la fezabilitatea propunerilor populiste ale politicienilor.

Din păcate, toate cele de mai sus nu vor marca o diferenţă fundamentală comparativ cu perioada dinaintea crizei, întrucât aceasta a fost amânată/obturată de diverse măsuri care să întârzie curăţarea “putregaiului”. Durerea rezultată pentru populaţie a fost minimizată, dar totodata au fost ocultate şi o serie de lecţii care s-ar fi putut trage. În esenţă, este vorba de nerepetarea, pe viitor, a hazardului moral, în cele cinci forme ale sale:

• hazardul moral generat de politici monetare ultra-laxe, cu rate ale dobânzilor de politică monetară sub rata inflaţiei (în SUA şi în 23 din cele 27 de state ale UE), care îi recompensează pe debitori pe seama deponenţilor;
• hazardul moral generat de politici fiscal laxe (în SUA, dar şi în unele state europene), care recompensează generaţia actuală pe seama generaţiilor viitoare, ce vor trebui  să achite nota de plată;
• hazardul moral generat de iertarea prea rapidă a băncilor salvate cu bani publici, care ar fi trebuit să nu poată distribui dividende acţionarilor, bonusuri managerilor şi creşteri de salarii angajaţilor până când datoria către bugete de stat nu va fi fost plătită în totalitate. În schimb s-a ales soluţia suboptimală a taxării nediscriminării a tranzacţiilor financiare;
• hazardul moral generat de comportamentul Rezervei Federale, care tipăreşte dolari fără consideraţie pentru consecinţele inflaţioniste în lume, îndeosebi asupra ţărilor emergente, unde ponderea alimentelor şi energiei în coşul de consum este considerabilă;
• hazardul moral (evitat până în prezent) care s-ar manifesta dacă, prin emisiunea de eurobonduri, ţările nedisciplinate financiar din Sud ar fi salvate de ţările disciplinate financiar din Nordul Europei.

Întrucât niciuna din lecţiile de mai sus (cu excepţia ultimei) nu au fost învăţate/internalizate, lumea post-criză va suferi, în esenţă, de aceleaşi probleme cu lumea dinainte de criză.

2. Principalele lucruri la care nu ar trebui să se renunţe sunt  următoarele:

• Păstrarea în economia de piaţă a rolului conducător al sectorului privat şi neînlocuirea acestuia cu sectorul de stat. Acesta din urmă ar trebui să se limiteze la a furniza bunuri publice (apărarea, ordinea publică, sănătatea, educaţia, infrastructura), iar amestecul său în economie ar trebui să fie limitat. Din păcate, acest rol al sectorului privat în economie este subminat actualmente de gândirea celor mai mulţi  economişti, care, de teama unor crize sociale, nu lasă piaţa să-şi asume partea distructivă, de curăţare a economiei (conform teoriei lui Schumpeter de distrugere creativă). Capitalismul este pe cale de a se autoinhiba, deoarece propune un târg inacceptabil din punct de vedere etic şi social şi anume „privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor”. Tocmai de aceea, insistenţa pe distrugerea creativă şi pe plata greşelilor de către cei care le-au făcut ar trebui sa joace un rol central. Deocamdată, acest tip de discurs este limitat la Germania şi la ţările protestante din Nordul Europei;
• Libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. Ultimul secol demonstrat ca ţările deschise spre exterior performează mult mai bine decât ţările cu politici economice autarhice . Din păcate, în multe state apare recrudescenţa partidelor naţionaliste, care propun politici protecţioniste, care pot ajuta populaţiile respective pe termen scurt, dar pe termen lung constituie în mod clar un handicap;
• Coordonarea politicilor economice la nivel internaţional, în forme precum G20, G8, FMI, CE, WTO etc. ar trebui să continue şi să se întărească. Statele ar trebui să devină mai conştiente de implicaţiile internaţionale ale propriilor lor politici (şi acest lucru este cu atât mai valabil, cu cât ţara respectivă este mai mare). Pericolul ar putea veni din nou de la politicienii populişti, care pun termenul scurt şi câştigarea de voturi uşoare deasupra consideraţiilor pe termen lung şi a beneficiilor mutuale.

3. Se pot prefigura următoarele evoluţii la nivel internaţional:

• o scădere relativă a rolului economic al SUA şi al Europei şi o creştere a rolului jucat de Brazilia, Rusia, India, China (aşa-numitele BRICs), dar şi a unor ţări-continent precum Australia sau Canada;
• o federalizare mai accentuată a zonei euro (sau a ceea ce va mai rămâne din ea), presupunând mai multă cedare de suveranitate către un guvern unic european, nu numai în politica monetară şi politica fiscală, dar şi în politica de afaceri externe şi în cea de apărare. Există riscul ca ţările actualmente membre ale UE dar nu şi ale zonei euro (EU10, printre care şi România) să fie plasate intr-o „ligă inferioară”, cu mai puţină atenţie şi mai puţine fonduri decât vor primi membrii euro zonei. Tocmai de aceea, sarcina istorică a actualei clase de politicieni este de a-i întreba pe români dacă acceptă costurile culturale şi financiare ale încadrării în „liga superioară” (care în esenţă s-ar traduce prin mai multă muncă şi mai puţină distracţie) sau dacă preferă să rămână pe termen lung o naţiune de rangul doi, membră  în grupul „călduţ” al UE dar absentă de la masa decidenţilor din zona euro.
• preţurile materiilor prime vor creşte, în principal ca urmare a tipăririi de bani în nenumăratele runde de Quantitative Easing, ceea ce va întări forţa ţărilor bogate în materii prime şi o va slăbi pe a celor sărace în materii prime. În acest context, ar trebui regândit dacă statul român doreşte/poate să facă un efort financiar suplimentar, dar să rămână proprietar peste resursele naturale pe care încă la mai are în administrare.