13 iulie, 2023

Se poate vedea o creștere a numărului de articole referitoare la necesitatea reducerii deficitului bugetar. În timp ce e bine că astfel de articole există, căci pot ajuta la luarea mai rapidă a deciziei de ajustare, ele sunt totuși diferențiate referitor la modul în care ar trebui făcută ajustarea, făcând (și mai) dificilă alegerea celei mai bune soluții. În opinia mea, unele dintre aceste articole introduc argumente false în discuție.

În special, sunt utilizate două astfel de tipuri de argumente. Primul este cel referitor la care parte a bugetului are probleme. Multe articole susțin ideea că, în prezent, în România problema deficitului excesiv nu este pe partea de cheltuieli. Mai precis, cheltuielile sunt la limita minimă și nu mai pot fi tăiate, iar faptul că există risipă și cheltuieli injuste este ceva ce, desigur, ar trebui avut în vedere, dar nu acum. Mai mult, ar fi necesar ca totalul cheltuielilor să crească, ceea ce înseamnă că ar trebui să facem loc creșterilor de cheltuieli prin creșterea veniturilor. Explicit sau implicit, unele articole lansează ideea că România ar trebui să-și propună să crească ponderea veniturilor în PIB spre 42 la sută, în linie cu media din UE.

Acest mod de gândire a fost practicat în ultimii 33 de ani cu consecvență, excepție făcând doar ideea referitoare la ponderea veniturilor în PIB, care e relativ recentă. De fiecare dată, sub imperiul unei necesități, fie că venea de la izbucnirea unei crize sau de la o sancțiune externă, cum este în prezent sancțiunea UE referitoare la deficitul excesiv, deficitul bugetar trebuia redus urgent.

Din cauza urgenței și a faptului că impozitele pot fi crescute rapid, mai ales cele indirecte, cheltuielile nu au fost niciodată instrumentul principal de reducere a deficitului, cu excepția anului 2010. Este evident că dacă acest model continuă să fie practicat, cheltuielile nu vor putea fi utilizate niciodată ca instrument de ajustare a deficitului. Oricine a trăit în România ultimilor 33 de ani știe însă că există risipă și cheltuieli injuste. Cei ce se referă la reducerea cheltuielilor ca soluție de ajustare a deficitelor nu sunt absurzi sau nerealiști sau mai știu eu cum se sugerează în diverse articole că ar fi. Ei știu că reducerea cheltuielilor nu este optimă și fezabilă peste noapte.

Discursul lor indică necesitatea ca asanarea cheltuielilor să devină o preocupare a decidenților și să fie făcută din timp, ghidată de principii, nu sub imperiul urgenței. Ei critică creșterea neghidată de principii a cheltuielilor bugetare, de genul proxim demonstrat în perioada 2016-2019. Voi reveni în final asupra acestui aspect.

Al doilea argument fals este cel referitor la barierele care impiedică reducerea deficitului bugetar în România, dacă reducerea s-ar face preponderent prin creșterea impozitelor. Unele articole desemnează astfel de bariere fără ca autorii lor să-și fi luat precauțiunile necesare în utilizarea unor termeni. Mai precis, unii termeni sunt folosiți ca și când ar avea un conținut real, deși acesta lipsește. Luați, de exemplu, noțiunile de greedflation (inflația din lăcomie) sau lăcomia sectorului privat.

Primul termen implică lăcomia firmelor care stabilesc marje prea mari de profit. Conceptul este inventat și justifică măsuri anti-piață, de genul celor referitoare la limitarea adaosurilor comerciale, practicate în prezent și la noi. Bunele practici ne arată că dacă inflația a crescut și i-a făcut pe unii consumatori vulnerabili, atunci guvernul poate acorda ajutoare destinate exclusiv acelor consumatori, nu ar limita adaosurile, distorsionând astfel semnalele pe care ar trebui să le transmită prețurile. Adevărul este că nu există greedflation. Există însă „interesul”, despre care Bastiat spune că „este atât de activ, vigilent, chibzuit, când se bucură de libertatea de acțiune” (vezi articolul „Nu există principii absolute”, în Sofisme economice, Institutul Friedrich von Hayek România, p. 159, traducere de Gabriel Mursa, sublinierea mea). Dacă guvernul a împiedicat concurența reală, atunci a creat și condițiile ca firmele să aibă comportament monopolist. În final, vina este a reglementărilor excesive împotriva concurenței. Nu ar exista inflație dacă, în locul reglementărilor care reduc concurența, ar fi utilizate reglementări care să reflecte regulile descoperite în acest scop de piață. Acest fapt ar fi suficient pentru ca inflația să nu apară, cu excepția cazurilor în care fie anumite măsuri guvernamentale ar crea inflație, fie anumite calamități naturale ar crea penurie.

La fel stau lucrurile și cu lăcomia sectorului privat. În virtutea acestui concept, special introdus ca să justifice o eventuală intervenție agresivă a guvernului, din lăcomie, diversele sectoare sau forme de organizare a afacerilor au convins guvernele că ele sunt sectoare în care se cuvine să existe rate mai joase de impozitare, eventual, nule. Din nou, acolo unde astfel de exceptări există, vina este a guvernelor, căci ele au introdus exceptările. Argumentul că fără acele exceptări sectoarele sau afacerile respective ar fi mers mai rău nu ține, căci este contrafactual. În orice caz, nu e vorba de lăcomia firmelor.

Procedând așa, guvernele au crezut, convenabil din perspectiva voturilor obținute, că ajută afaceri care abia se nasc, dar de fapt au ajutat la perpetuarea unor dezavantaje care ar fi fost eliminate odată cu expunerea respectivelor afaceri la concurența reală, adică la procesul de piață reglementat după cum am menționat anterior. Să nu uităm că, atunci când vorbim de lăcomia firmelor, în esență, cel care ia bani de la sectorul privat este guvernul, nu invers. Prin mărimea ratelor de impozitare, guvernul poate fi mai lacom sau mai puțin lacom, economic vorbind. Chiar și atunci când acordă facilități fiscale unor sectoare care nu au nevoie de astfel de facilități, guvernul este lacom, dar nu direct în termeni de venituri, ci indirect, în termeni de voturi.

Un alt argument din categoria celor false referitoare la barierele în calea reducerii deficitului bugetar se referă la ideologie. Câțiva economiști ne explică hotărât că dacă te opui creșterii ratelor de impozitare sau dacă susții, în sensul în care am arătat mai sus, că reducerea cheltuielilor caracterizate de risipă și injustiție este principala măsură de reducere a deficitului bugetar, atunci ești captiv ideologic. Mai precis, cei ce susțin aceste idei, printre care mă număr și eu, am fi captivi ideologiei liberale. Nu poți fi însă captiv ideologiei care sprijină libertatea individuală și libertatea economică. Libertatea are ca fundament principiul universal al ignoranței, în virtutea căruia cunoașterea este dispersată în economie. Un liberal autentic știe că nu cunoaște circumstanțele fiecăruia și de aceea nu poate planifica decât pentru el și familia sa, nu pentru întreaga societate, pentru că societatea nu este și nu poate fi rodul proiectării umane. Abia un socialist, care crede că rațiunea îi permite să cunoască în întregime și să proiecteze o societate, este și rămâne captiv al ideii că avem nevoie de obiective comune la care ar trebui să se angajeze întreaga societate. De aici până la a spune răspicat că atingerea unui nivel al veniturilor bugetare de 42 la sută din PIB (cât este media europeană) este un obiectiv de țară, nu mai este decât un pas.

Aici, pe respectivii economiști îi suspectez cel mai mult de faptul că nu utilizează corect noțiunile. În înțelegerea lor, ideologia este ceva inutil sau negativ. Ea nu este însă nici inutilă, nici negativă, dacă avem în vedere principiile. De exemplu, ideologia liberală este alcătuită ca un set de principii coerente între ele, ce gravitează în jurul prezervării celei mai grele, dar și celei mai utile poveri pe care a achiziționat-o omul: libertatea. Numai o ideologie care nu este bazată pe un set de principii coerente între ele și subordonate menținerii libertăților nu este folositoare. Altfel, ideologia este strict necesară. Dacă îndeplinește condiția de a fi bazată pe principii coerente între ele și dacă este acceptată de un număr mare de oameni, ideologia este necesară pentru ca planurile noastre să fie realizate. Revoluția industrială, care nu a fost vreodată un obiectiv al societății capitaliste, nu ar fi apărut fără ideologia liberală.

În schimb, ideologia socialistă este o ideologie ale cărei principii sunt incoerente între ele. Acesta este principalul motiv care l-a forțat pe Marx să denunțe ideologia ca fiind negativă și să susțină, eronat, că doar știința pură ne poate ghida în construcția unei societăți, făcând științei în general și științelor sociale în particular mari deservicii. Pentru a simplifica, avem de ales între o societate cu o ideologie liberală, în care aproape toți ne vedem planurile realizate, deși societatea nu are vreun scop stabilit, fie negăm orice ideologie și acceptăm că doar știința ne poate spune cum să organizăm societatea și ce scopuri să stabilim pentru ea, chiar dacă pentru aceasta trebuie să renunțăm la cele mai multe dintre planurile noastre individuale. Ultima variantă este doar o superstiție, care atunci când a devenit larg acceptată a luat fie forma socialismului, fie forma fascismului.

Cuvântul ideologie nu a avut de la început sensul denigrator de astăzi. Cei care s-au autointitulat „ideologi” au fost oameni de știință din alte domenii decât cel al științelor fizicii, chimiei și alte științe în care acționează clauza caeteris paribus. Ei au fost, la început preponderent în Franța, membri ai Școlii de medicină, fiind fiziologi, psihologi sau biologi. Hayek (1952) ne spune că ei au fost cei mai dedicați apărători ai libertății individuale. Ei nu au putut fi admiratori ai dictatorului Napoleon, cum erau destul de mulți dintre străluciții savanți de la Școala Politehnică. Napoleon a dat sensul degradant pe care îl știm în prezent cuvântului ideologie, cu referire la acei ideologi care nu îl sprijineau, sau de care nu avea nevoie pentru a modela societatea după cum credea el că este „științific” sau pentru a-și duce războaiele, așa cum avea de la inginerii și profesorii de la Școala Politehnică, pe care i-a favorizat material. Doar ca un exemplu din multe altele, Jean-Baptiste Say a primit interdicție de publicare a celei de-a doua ediții a Tratatului de economie politică pentru că nu a vrut să modifice un capitol în linie cu cerințele dictatorului.

Cred că cei care invocă în prezent argumentul ideologiei ca barieră în calea ajustării deficitului bugetar greșesc mult, neînțelegând în profunzime ideea că nu orice ajustare a deficitului bugetar este compatibilă cu menținerea echilibrului dintre puterea politică și cea economică, echilibru de care are nevoie orice societate care vrea să rămână democratică și să aibă un nivel relativ jos și stabil al inflației. Orice ajustare care are ca rezultat o deteriorare a acestui raport prin creșterea puterii politice peste nivelul de echilibru are în esență ca determinant principal ideologia socialistă.

În fapt, sunt ideologi în sensul denigrator al cuvântului aceia care ne critică pentru că folosim argumentul valid că nu poți începe ajustarea deficitului bugetar dacă, în paralel cu măsuri pe partea de venituri, nu lansezi sau măcar nu promiți un pachet credibil de reducere a risipei și a cheltuielilor injuste, pentru a menține echilibrul dintre puterea politică și cea economică.

Numai atunci este legitimă ajustarea pe partea de venituri, când modificarea impozitelor nu deteriorează raportul dintre libertatea economică și cea politică prin reducerea celei dintâi și creșterea celei de-a doua, când modificarea impozitelor nu duce la apariția unui mecanism de creștere a cheltuielilor unora pe banii altora și când ajustarea pe partea veniturilor este fie precedată de asanarea cheltuielor, fie de lansarea unui program credibil de asanare a acestora într-o perioadă ulterioară bine precizată.

În fine, una dintre barierele în calea unei politici fiscale condusă de principii, menționată de unii economiști, este teama politicienilor că dacă retrag facilitățile fiscale vor genera recesiune și șomaj sau dezechilibre pe scana politică în favoarea extremismului. Probabil că este ceva adevăr în acest argument. Dar cred că argumentul în sine este un efect al unei cauze mai profunde, și anume revenirea în forță a ideii de justiție socială (economică, redistributivă). Această idee a stat întotdeauna la baza intervențiilor în economie. Ideea de justiție socială este bazată, mai în adâncime, pe personificarea societății, adică pe aplicarea la nivelul societății a unor reguli ce au fost achiziționate pentru a ghida comportamentele personale.

Conform ideii greșite de a personifica societatea, dacă putem cere unei persoane să fie justă, atunci putem cere asta și societății. Odată ce ideea de justiție socială a rămas o prioritate a guvernelor, dar a fost mai mult adusă în lumina reflectoarelor după criza din 2008, orice facilitate acordată cândva, dar care ar putea fi interpretată astăzi ca fiind o cale de a înfăptui justiție economică, este aproape imposibil de retras.

Ideea greșită că societatea poate fi proiectată și că putem formula față de ea în ansamblu cerințe morale, așa cum facem față de diverse persoane fizice, stă la baza apariției unui variante slabe a dictaturii opiniei publice, pe care aș numi-o autoflagelantă. În prezent, ceea ce ne împiedică să eliminăm excepții fiscale sau să permitem mai multă libertate economică nu este vreun despot sau vreo oligarhie. Ceea ce este cu adevărat o barieră este „despotismul opiniei publice”, cum se exprimă Mises. Opinia publică are un rol esențial în dezvoltarea societății, pentru că poate favoriza tradiția de reguli achiziționate cultural sau, dimpotrivă, poate favoriza regulile inventate de birocrați în numele statului. Astfel, opinia publică stabilește dacă politicile publice sunt liberale sau socialiste. Când face așa ceva, opinia publică își hotărăște soarta.

Multe statistici se referă în prezent la cei mai bogați 1 la sută dintre oameni, făcând implicit o opoziție cu restul de 99 la sută. Cine sunt însă acei oameni? Răspunsul este: depinde! Daniel Sanchez de la Mises Institute are un articol („The 99 and the 1”) dedicat acestui răspuns. El sugerează, urmând o idee a lui Mises, că opinia publică este cea care stabilește cine și în ce clasă se află (99 la sută sau 1 la sută), pentru că politicile se schimbă în funcție de această opinie. Eu împărtășesc acea idee, cu nuanța că opinia publică influențează raportul dintre regulile achiziționate cultural și cele inventate.

Când oamenii au ales preponderent regulile generale care le-au dat libertatea de a-și alege propriile scopuri intermediare (ce bunuri și ce servicii să producă), adică odată cu apariția unui capitalism autentic, întreaga societate a devenit mai bogată. Sanchez are dreptate că în acea societate liberală, cei mai bogați 1 la sută veneau din clasa celor 99 la sută, pentru că erau cei mai talentați antreprenori. Consumatorii stabileau cine sunt cei mai talentați antreprenori, prin votul pe care îl dau antreprenorilor în fiecare zi, când decid ce bunuri cumpără. În acest proces democratic ce are loc de miliarde de ori în fiecare zi, așa cum subliniază Mises, chiar și copiii votează. Mai târziu, mai ales după al Doilea Război Mondial, ideea de justiție socială s-a extins, iar opinia publică s-a schimbat și a permis intrarea în societate a unui număr însemnat de reguli cu scop, dedicate redistribuirii, care limitează libertatea de alegere a scopurilor proprii (a mijloacelor de atingere a scopurilor ultime). Astfel, ajung la o concluzie similară cu a lui Sanchez, și anume că în clasa celor 1 la sută nu se află doar cei mai votați antreprenori, ci și cei ce aparțin unei alte categorii, generată de stat, și anume extractorii de rente pe seama celor 99 la sută. Nu este exclus ca aceștia din urmă să fi devenit preponderenți.

Închei prin reiterarea ideii că în lupta noastră pentru principii în conducerea politicii fiscale este esențial să facem societatea și pe politicieni să înțeleagă că planurile fiscale trebuie concepute pornind întotdeauna de la impozite.

Atât timp cât există o singură cotă de impozitare, publicul ne va spune clar ce cheltuieli va dori să finanțeze din propriii bani. Nu e nevoie decât ca programele de cheltuieli pe care guvernele vor să le înfăptuiască să fie anunțate public înainte de alegeri.

Totuși, când este vorba de ajustarea deficitelor bugetare excesive, întotdeauna trebuie pornit de la cheltuieli, prin oferirea unei perspective asupra eliminării risipei și a cheltuielior injuste, chiar dacă măsurile imediate vor fi pe partea de venituri, printr-o mai bună colectare, prin eliminarea exceptărilor fiscale, prin lărgirea bazei de impozitare etc.

Perspectiva ca risipa și cheltuielile injuste să fie eliminate, iar cheltuielile în general să fie programate plecând de la impozitele pe care contribuabilii sunt dispuși să le plătească din proprii bani (nu din banii luați prin impozitarea progresivă de la alții) creează premisele ca acele măsuri pe partea de venituri să fie eficiente și să nu eșueze în evaziune fiscală.

***