Ionuţ Simion: Productivitatea muncii e doar 42% din media Uniunii Europene

Cea de-a doua temă a campaniei „Cum ieşim din lumea a doua” se referă la cei care, tăcuţi, duc de trei ani greul crizei: cei din economia privată.

Mediul de afaceri românesc şi bolile copilăriei sale. Diagnoza şi tratamentul

Funcţionare, sanitate, fiscalitate. Ce şi de ce nu merge – pe fond şi pe formă?

Care să fie sursele competitivităţii sale?

Şi cum se poate el adapta unui model economic pe care criza îl reclamă?

Pe ce butoane – de principiu şi legislative – ar trebui să apese decidenţii pentru a-l face atractiv, într-o lume în care atragerea investiţiilor a devenit o miză strategică? (REDACŢIA)

Astăzi, Ionuţ Simion, vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Americane în România

Competitivitatea României a devenit, în ultima vreme, un subiect care monopolizează dezbaterile din aproape toate mijloacele media, din două puncte de vedere : unul care militează pentru creşterea acesteia, dar fără acţiuni palpabile, concrete şi imediate care să atingă acest obiectiv în timpul scurt pe care îl avem la dispoziţie în contextul anunţatei noi recesiuni. Şi altul care înaintează propuneri viabile privind diferite măsuri ce pot fi luate în acest sens. Cu o singură condiţie : implicare, interes şi disponibilitate.

Miza pe competitivitate

Dat fiind locurile deloc încurajatoare pe care România le ocupă în diverse topuri internaţionale pe tema competitivităţii, dintre care de remarcat sunt cele elaborate de International Institute of Management Development (IMD) din Lausanne, Elveţia (locul 50 în ediţia din 2011, cu patru locuri mai jos decât în 2010) şi de Forumul Economic Mondial (poziţia 77 din 139 în ediţia 2011-2012, în scădere cu 10 locuri faţă de ediţia anterioară), rămân încă foarte multe lucruri de făcut în economia românească pentru a ieşi din anonimat din această perspectivă.

În acelaşi timp, remarc în mod deosebit raportul privind competitivitatea României publicat în decembrie 2011 de Camera de Comerţ Americană în România (Amcham), primul de acest gen al unei asociaţii de business internaţionale din ţara noastră.

Acesta evidenţiază faptul că raportul dintre avantajele şi dezavantajele României este de 25 versus 49, în timp alţi 22 dintre indicatorii folosiţi sunt neutri. Un moment propice pentru a lua măsuri în vederea înclinării balanţei în favoarea primului set de indicatori.

Criza din zona euro a arătat faptul că România are nevoie, acum mai mult ca oricând, să rezolve decalajele de competitivitate faţă de restul statelor membre UE, iar principalele trei carenţe în care se observă aceste decalaje şi care afectează considerabil progresul înregistrat la ritmul dorit de investitorii străini sunt infrastructura fizică, resursele umane şi sectorul financiar şi fiscal.

1. Infrastructura fizică este călcâiul lui Ahile pentru România. Starea infrastructurii, sau mai bine zis, absenţa acesteia, reprezintă unul din factorii esenţiali care au determinat investitorii străini să aleagă, adesea, alte ţări ca destinaţie pentru fabricile lor, în detrimentul României. Aceasta chiar dacă România are avantajul competitiv al accesului la o forţă de lucru calificată, disponibilă la costuri (încă) acceptabile, dublat de accesul neîngrădit la piaţa europeană de bunuri şi servicii.

Având cea mai mică medie europeana de kilometri de autostradă şi, respectiv, kilometri de căi ferate de viteză la un milion de locuitori, este salutară decizia guvernului de a orienta cheltuielile bugetare cu precădere către investiţiile în infrastructură. Însă nu trebuie ignorat faptul că doar o mai bună disciplină bugetară nu este suficientă pentru a reduce decalajele de competitivitate ale României din acest sector.

Este nevoie de un plan detaliat şi bine coordonat astfel încât nivelul scăzut de dezvoltare a infrastructurii fizice a României să se transforme într-o bună oportunitate de a implementa un sistem intermodal de transport la nivel naţional, care ar reduce costurile, ar creşte eficienţa de utilizare şi, la fel de important, ar minimiza impactul pe care poluarea l-ar avea asupra mediului înconjurător.

Există o resursă în acest sens care pare a fi ca o Fata Morgana pentru ţara noastră, şi anume fondurile europene. Planificarea la nivel naţional pentru următorul exerciţiu financiar european ar trebui să fie făcută realist şi având în permanenţă în vedere importanţa stabilirii de priorităţi în materie de investiţii care să alinieze interesele regionale şi cele naţionale, în baza unor dialoguri (şi nu monologuri) extinse şi asumate cu partenerii sociali şi cu sectorul privat.

Conform acordului pentru perioada financiară 2014-2020, Uniunea Europeană a alocat mai puţine fonduri din bugetul propriu pentru programe operaţionale de coeziune socială şi economică, propunând, în acelaşi timp, un set de instrumente financiare inovatoare pentru creşterea interesului faţă de parteneriatele public-private în vederea realizării unor proiecte ample. Astfel, apare o oportunitate care, în alte state, este încurajată şi folosită la maximum, respectiv PPP.

În ciuda dezbaterilor intense pe marginea lipsurilor legii parteneriatului public-privat no. 178/2010 şi a ordonanţei de urgenţă no. 39-2011, care impun unele limitări în maximizarea avantajelor unor astfel de parteneriate, PPP-urile rămân o soluţie win-win pentru sectorul public şi cel privat, contribuind astfel la diminuarea aspectelor care ne ţin încă în spatele statelor europene.

2. Resursele umane. Din acest punctul de vedere, mai precis al calităţii lor, acestea au reprezentat un factor important în atragerea de investiţii străine directe în ultimul deceniu.

Studiile arată însă că productivitatea muncii în România reprezintă numai 42% din media Uniunii Europene.

Acest fapt se datorează nu numai nivelului mai scăzut de tehnologizare (dat fiind că, timp de mai multă vreme, România a fost destinaţia predilectă pentru echipamentele şi instalaţiile reutilizate), ci şi faptului că forţa de muncă activă nu beneficiază de un program organizat şi coerent de pregătire profesională continuă. Schimbările repetate ale sistemului de educaţie şi învăţământ din ultimii 20 de ani a făcut ca România să fie în pericol de nu mai produce forţa de lucru cu pregătirea şi cunoştinţele necesare pieţei actuale şi, implicit, de a-şi pierde şi avantajul unei forţe de lucru calificate.

Pentru a recupera decalajele de competitivitate, este nevoie de o creştere semnificativă a calităţii sistemului educaţional, care să contribuie la profesionalizarea României prin dezvoltarea tuturor segmentelor cerute de piaţă, inclusiv şcolile de meserii, concomitent cu oferirea de stimulente pentru a păstra specialiştii români în ţară, după modelul dezvoltat cu succes în industria de IT.

3.Sectorul financiar şi fiscal. Slăbiciunile din acest sector au avut, de departe, cele mai mari implicaţii asupra mediului de afaceri.

Criza a găsit sistemul bancar românesc dominat aproape în întregime de capital străin, pe fondul unei pieţe de capital autohtone destul de slab dezvoltate. Dezvoltarea unei pieţe de capital locale puternice şi lichide ar permite furnizarea fondurilor atât de necesare pentru finanţarea investiţiilor publice şi private, reducând totodată dependenţa de sursele de capital oferite de bănci. România ar putea urma exemplul Poloniei, care a devenit una dintre cele mai mari pieţe de capital din Europa la ora actuală.

O altă sursă alternativă de capital o reprezintă stimularea comportamentului de economisire pe termen lung al populaţiei, prin încurajarea participării la fondurile private de pensii, case private de asigurări de sănătate, etc., inclusiv prin măsuri fiscale cum ar fi deductibilităţi pentru sumele contribuite.

De asemenea, creşterea disciplinei bugetare prin îmbunătăţirea structurii şi eficienţei cheltuielilor bugetare reprezintă o altă măsură importanta de îmbunătăţire a acestui sector. România trebuie să continue dinamica investiţiilor de capital din ultimii ani, de care am amintit mai sus, care să genereze creşterea consumului şi, prin aceasta, a economiei.

Realitatea cifrelor arată că România este cu mult în urma statelor din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte ponderea veniturilor bugetare în produsul intern brut. Astfel, România are o cotă efectivă de colectare a impozitelor şi taxelor cu puţin peste jumătatea cotei nominale de impunere (16% impozit pe profit şi venit, 24% TVA), fapt care face ca ponderea veniturilor bugetare în PIB să nu depăşească 32-33% în ultimul deceniu, în timp ce media europeană este de 42-44%. Este, aşadar, nevoie de un plan coerent de creştere a gradului de colectare a veniturilor bugetare, dublat de o creştere substanţială a gradului de absorbţie a fondurilor europene. Avem aici exemplul Bulgariei care, cu ajutorul fondurilor accesate de la Banca Mondială, a modernizat sistemul naţional, crescând gradul de colectare a veniturilor bugetare cu aproximativ 5-6%.

Este vital să ţinem seama de faptul că principiul competitivităţii, pe care unii îl prezintă în mod reducţionist, nu se reduce la un singur aspect. Un set complex de factori, care nu este nici pe departe exhaustiv, contribuie la dezbaterea generală despre direcţia competitivităţii în România. Acest set este completat de forma sub care sunt luate măsuri de dezvoltare economică, atât timp cât aspecte precum modul de formulare a legilor impune nevoia unei legislaţii secundare stufoase şi deschisă interpretărilor. Iar interpretările, după cum, ştim au uneori tendinţa de a fi subiective.

După spusele lui Milton Friedman, „singura soluţie este aceeaşi soluţie pe care o întâlnim peste tot: competiţia”. Regulile şi priorităţile diferă, însă, în funcţie de obiectivele stabilite. Iar atât timp cât există obiective clare, realizabile, măsurate şi, mai ales, asumate, competitivitatea României se va îndrepta în direcţia corectă.