România s-a plasat pe penultimul loc între statele membre UE ca pondere a întreprinderilor mici (0-49 angajaţi) în valoarea adăugată brută produsă în economie, cu un procentaj de 32,6%. Conform datelor Eurostat, în urma noastră se mai află doar Polonia (29,6%), media UE este de 37,5% iar în imediata apropiere găsim Germania (33,5%), Cehia (34,2%) şi Marea Britanie (34,3%).
La polul opus s-au plasat Malta (58,9%, dar aici intervine dimensiunea foarte mică a statului şi populaţia redusă, precum şi ponderea mare a sectorului turistic), Italia (49,7%), Estonia (49,4%) şi Spania (44,1%). La vecinii din Balcani, procentajele sunt semnificativ mai ridicate decât la noi, cu 41,7% în Bulgaria şi 37,8% în Croaţia.
La nivelul întregii Uniuni existau în anul 2015 circa 23,5 milioane de întreprinderi non-financiare, dintre care 98,7% erau mici (0 – 49 persoane angajate), 1,0% erau mijlocii (50 -249 persoane angajate) şi doar 0,2% erau mari (de la 250 angajaţi în sus). La categoria întreprinderilor mici, cele care aveau mai puţin de 10 angajaţi au reprezentat 93% din numărul total de întreprinderi.
(Citiți și: ”Creștere accelerată a locurilor de muncă în zona capitalului autohton. Problema cea mare ”)
Întreprinderile mari, deşi în număr de doar 0,2% din total, au concentrat 33% dintre angajaţi şi 44% din valoarea adăugată brută, ceea ce arată că au un rol decisiv şi o productivitate superioară mediei pe economie.
Lucru valabil, într-o măsură mai mică şi pentru întreprinderile mijlocii, care au grupat 17% din forţa de muncă dar au adus 19% din valoarea adăugată brută.
(Citiți și: ”Polarizare drastică a economiei: Jumătate dintre companiile românești se bat pe 2% din total venituri”)
Situaţia pentru România este similară şi prezentată în tabelul următor, în care se vede că productivitatea este aproape dublă în întreprinderile mari faţă de întreprinderile mici şi se află la mare distanţă de media pe economie:
Valorile pentru ansamblul UE se arată a fi doar ceva mai bune pentru întreprinderile mici şi mijlocii, în timp ce decalajul este ceva mai mic în cazul întreprinderilor mari:
Oarecum bizar, România figurează pe locul patru în UE la ponderea numărului de angajaţi din întreprinderile mari, după (atenţie !) Marea Britanie, Franţa şi Germania şi puţin înaintea Finlandei şi Olandei. Evident, state cu care nu avem nicio legătură nici ca forţă economică a concernelor şi nici ca nivel dezvoltare.
Simultan, apărem pe locul trei la ponderea ca valoare adăugată brută a întreprinderilor mari (47,8%), după acelaşi stat care va părăsi Uniunea, Marea Britanie (49,5%), dar, de data aceasta încadraţi de Polonia (48,9%), Ungaria (47,0%) şi Slovacia (46,9%), înaintea Germaniei (45,7%), Cehiei şi Franţei (ambele cu 44,9%).
(Citiți și: ”Un paradox spre reflecție: Românii care lucrează sunt primii în UE la riscul de sărăcie, iar cei care nu lucrează sunt pe locul 7, aproape de media europeană”)
Ce rezultă de aici este necesitatea de a creşte, pe plan intern, productivitatea întreprinderilor mici şi mijlocii şi de a le aduce mai aproape de rezultatele din întreprinderile mari. Ceea ce ar avea un efect benefic şi în sustenabilitatea acordării unor salarii mai mari în proporţii de masă, implicit o capacitate de consum mai uniform repartizată şi un nivel de trai mai puţin diferenţiat.
Aici s-ar putea face marea schimbare pentru a scădea procentajul celor care se află în situaţie de sărăcie deşi muncesc. Precum şi a celor din familii defavorizate, cu risc major de nu beneficia de incluziunea socială, adusă de abordarea europeană a distribuţiei avuţiei la nivel naţional.
