În România există o categorie de beneficii rezultate din utilizarea cardurilor bancare, ce constă în rambursarea pe cardul de credit sau debit a unei cote procentuale din suma utilizată. Rambursarea este supusă unor termene și condiții specifice fiecărei instituții bancare ( doar pentru benzinării, supermarketuri sau alte tipuri de magazine, pentru anumite plafoane de cheltuieli etc.).
Problema cu care se confruntă utilizatorii de carduri este că unele bănci au apreciat că suma ramburstă trebuie impozitată, iar altele nu. De pildă, fostele filiale ale două bănci străine au operat carduri de credit pe piața de retail în regim diferit. Una dintre ele cu impozitare, ceea ce ducea o rambursare uzuală de 2% din suma utilizată la doar 1,68% (rămași după aplicarea cotei unice de 16%) iar cealaltă fără impozitare, adică cei 2% erau returnați integral.
Exemplele ar putea continua, cu cardul de debit al unei bănci mici, care deține sub 1% din activele sistemului bancar și oferă ramburs chiar 3% în limita sumei de 100 lei lunar. Dar și cu combinații de tipul celei care începe să fie practicată de o bancă românească cu pondere relativ mare în sistemul bancar, de 2% fără impozitare pentru anumite cheltuieli în limita a 400 lei lunar plus 1% anual în limita sumei de 4.800 lei lunar.
Problema nu este varietatea ofertelor pe o piață liberă ci interpretarea diferită a prevederilor Codului Fiscal. În funcție de care cei, să zicem ca medie, 2% rambursați drept premiere pentru utilizarea cardului bancar pot să fie chiar 2% sau devin 1,68% după impozitare. Adică oferte aparent egale în teorie nu sunt egale în buzunar.
Mai mult, odată cu preluarea de portofoliului de carduri bancare de la o bancă la alta s-a ajuns la modificarea regimului de impozitare, după criterii discreționare. Adică la nerespectarea cutumei deja instituite de ani de zile fără ca să fi avut loc nici o modificare a Codului Fiscal, nici în textul propriu-zis și nici în normele de aplicare.
Motivația invocată este destul de subțire iar cheia se regăsește în articolul 78 alineatul 2 din Codul Fiscal care prevede destul de imprecis : ”Venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se incadreaza în categoriile prevazute la art. 41 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile in conformitate cu prezentul titlu, precum si cele enumerate prin normele metodologice elaborate in aplicarea prezentului articol.”
În traducere pe limba română, Codul Fiscal nu face nici o referire directă la premierea utilizării cardurilor bancare, ceea ce lasă ”identificarea veniturilor drept impozabile” la latitudinea inspectorilor ANAF și a serviciilor juridice din bănci.
Unele instituții bancare se încumetă să declare sumele drept premii sub limita impozabilă de 600 lei, conform articolului 77 alineatul 4 din capitolul 8 din al treilea Titlu din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003 cu modificarile si completarile ulterioare. Potrivit acestuia, nu sunt impozabile veniturile obtinute din premii în bani sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizată de contribuabil pentru fiecare premiu. Alte instituții bancare nu se încumetă și aplică impozitarea de 16%.
Chestiunea poate părea aridă dar ea privește sute de mii de deținători de carduri și sume considerabile dacă se aplică cele câteva zecimi de procent la toți banii cheltuiți prin utilizare cartonașelor de plastic din buzunar. Mai mult, potrivit logicii elementare nu se poate ca ambele moduri de tratament de impozitare ( adică și da și nu) să fie valabile.
Ceea ce, odată cu devoltarea plăților fără numerar și tocmai pentru dezvoltarea acestora necesită precizări din partea factorilor decizie. Cert este că soluția ce ar favoriza o extindere a folosirii cardurilor constă în neimpozitarea beneficiilor oferite celor care utilizează mijloace avansate de plată. Mult mai transparente și cu costuri reduse în raport cu utilizarea numerarului.
Transparența nu se referă la plasticul în sine ci la posibilitatea de fiscalizare eficientă a tranzacțiilor comerciale și de control al activității comercianților. Altfel spus, dacă statul se va bucura să mai încaseze cele câteva zecimi de procent din premiile oferite pentru utilizarea cardurilor, va desuraja utilizarea lor și va pierde mult mai mult la nivelul încasărilor stabilite legal din TVA.
Practic, statul nu doar că nu ar trebui să impoziteze beneficiile utilizării cardurilor (este și absurd, gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă s-ar taxa discounturile oferite de comercianți pentru diverse mărfuri, situația fiind comparabilă) dar ar putea chiar să contribuie la promovarea lor. În ideea de a crește conformarea voluntară la plata impozitelor, de a crește gradul de încasare și de a reduce economia neagră.
Dacă, totuși nu se va putea abține, pe principiul că ”e foame de bani băieți”, o idee de mijloc ar fi exonerarea de la plata impozitului pe premiere în limita celui perceput deja pe dobânzile la depozitele constituite la aceeași bancă ce a emis cardul. Ceea ce ar fi echivalent cu educarea populației în sensul utilizării plăților electronice și a creșterii economisirii interne, care să finanțeze creșterea economică în condițiile unei dependențe ceva mai reduse de investițiile străine.
