Înmatricularea auto: Când timbrul de mediu este gândit prost și aplicat și mai prost

Timbrul de mediu, cum se intitulează noua taxă de poluare, mărește cu 9 (nouă) zile timpul în care poate fi înmatriculat un autovehicul. Este un exemplu elocvent despre cum poate fi prost gândită și prost aplicată o prevedere legală ce generează muncă în zadar pentru funcționari și costuri greu de estimat în ore de muncă pierdute la nivelul economiei naționale.

Concret, cea mai mare încercare pentru un cetățean ce vrea să își înmatriculeze un autoturism, din multiplele locuri și acte necesare la dosar este plata timbrului de mediu.

Deși Ministerul Finanțelor a pus la dispoziție pe Internet modalitatea de calcul automat pe baza datelor referitoare la autovehicul, ce pot introduse în cel mult 30 de secunde și suma rezultă automat, efectul în practică este nul.

La administrația financiară centrală (nu la cea locală, unde se face înscrierea autovehiculului nou deținut și se plătesc taxele de rigoare) trebuie depuse alte acte, pentru ca cineva abilitat să calculeze, evident, în conformitate cu exact aceeași modalitate disponibilă pe Internet, suma de plată. Doar că asta nu se face pe loc, cum ar fi normal ( există chiar și o fișă tip prevăzută de Minister).

Activitatea de o simplitate evidentă se desfășoară într-un termen de până la patru zile lucrătoare. Hârtiile parcurg un circuit birocratic perfect inutil, pe la un consilier care calculează, un șef de serviciu care avizează și un conducător de instituție ce aprobă, în mod evident, ca primarul. Asta în afara cazului că i-ar trece prin cap să ia fiecare dosar în parte și să introducă personal datele.

De-abia pe baza acestei decizii, cetățeanul poate face plata, de parcă scopul statului nu era să ia banii cât mai repede și de-abia apoi să verifice corectitudinea sumei plătite. Oricum, ambele hârtii, și dovada plății și certificarea coectitudinii calculului sunt absolut necesare, în original și copie la Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, cunoscută și sub acronimul DRPCIV.

Aici urmează surpriza totală. În teorie, DRPCIV a fost creat și dotat pentru a simplifica procedurile pe model european și a reușit într-o vreme să elibereze numerele de înmatriculare în decurs de câteva ore. În practica actuală, hârtiile de la adimistrația financiară, atât de anevoios obținute, ultraștampilate și extravizate nu valorează nimic.

Polițiștii de la DRPCIV au primit dispoziție să nu elibereze numerele până nu verifică încasarea sumelor de bani aferente taxei de timbru. Adică în termen de alte trei zile lucrătoare. Patru și cu trei fac șapte, plus weekendul imposibil de evitat, în total nouă. Nouă zile pentru ca nu cumva vreun cetățean presupus infractor să meargă pe blat cu șefii și cu casiera de la finanțe și să nu achite banii vizați de stat.

Desigur, au fost și cazuri în care s-a întâmplat să nu se fi plătit suma de bani cuvenită bugetului de mediu. Dar ce treabă au cadrele de de la DRPCIV cu unele falsuri în acte și cu evaziunea fiscală ? Ele nu sunt nici ANAF, nici Garda Financiară, n-au nici o legătură cu banii încasați. Și nici nu au de ce să se ocupe cu o treabă în afara atribuțiilor pentru care au fost angajați de fapt.

Chiar și așa, care ar fi problema dacă fiecare cetățean ar achita pe propria răspundere suma cuvenită și ar veni cu chitanța la poliție? Dacă i se pare ceva suspect, polițistul de la DRPCIV nu are decât să piardă 30 de secunde pentru a verifica (repetăm) pe site-ul Ministerului Finanțelor corectitudinea sumei. Eventual să o achite direct la DRPCIV și nu la administrația financiară.

Avantajul de nouă zile câștigate este evident. Iar certitudinea funcționarului de la DRPCIV că nu va fi tras la răspundere nefondat, eventual anchetat de DNA și cu poprire pe bunuri proprii, foarte importantă pentru niște oameni care, și așa au de-a face cu mediu de lucru destul de stresant. Cât despre pagubele produse economiei naționale, nici nu are rost să amintim.

Dar de ce să facem simplu când se poate complicat ?

De ce să nu punem oamenii pe drumuri aiurea, cu învoiri repetate de la serviciu ?

De ce să permitem soției aflate în regim de comunitate de bunuri cu soțul să ridice numerele fără procură, dacă actele au fost depuse de soț ( valabil și invers)?

De ce să folosim Internetul ?

Și de ce să plecăm de la prezumția de nevinovăție, înscrisă altminteri în Constituție, când putem să plecăm de la ideea că toți cetățenii sunt infractori, dacă nu se dovedește altfel ?