Valoarea cu care figurează România la Eurostat în materie de procentaj din populaţie cu vârsta cuprinsă între 25 şi 64 de ani care urmează o formă de învăţare în anul 2018 a fost de doar 0,9%.
Adică, prea mică pentru a mai putea fi scrisă pe barele din infograficul publicat de organismul statistic european. Motiv pentru care s-a făcut o excepţie, iar cifrele au fost scrise în afara barei corespunzătoare ţarii noastre.
Pentru referinţă, menţionăm că media UE pe 2018 a fost de 11,1, adică de 12 ori mai mare faţă de România, iar media din Zona Euro, la care aspirăm, este încă şi mai ridicată (11,5%).
Valorile cele mai mari pentru educarea pe parcursul vieţii adulte au fost înregistrate anul trecut în Suedia (29,2%), Finlanda (28,5%), Danemarca (23,5%), Olanda (19,1%) şi Franţa (18,6%).
Tendinţa la nivel european pentru acest indicator esenţial în privinţa mobilităţii şi competitivităţii pe piaţa muncii a fost una de creştere pe parcursul ultimilor ani ( de la 9,6% media UE şi 8% în Zona Euro în anul 2006). Prin contrast, după ce că am fost în permanenţă la coada Europei, noi am mai înregistrat şi o traiectorie descendentă din 2013 ( când am atins valoarea de 2%) încoace.
În pofida oportunităţilor generoase de programe de formare şi perfecţionare profesională apărute odată cu intrarea în UE, inclusiv cu posibilitatea de a accesa fonduri europene dedicate, procentajul adulţilor înscrişi la o formă de pregătire a rămas foarte departe de uzanţele în materie pe continent şi grevează asupra aşa-numitei convergenţe reale.
Faptul că nu avem nicio scuză pentru evoluţia dezastruoasă în acest domeniu al educaţiei este atestat de valorile înregistrate în alte state provenite din fostul bloc estic, care, deşi rămân sub media europeană stau cu mult mai bine decât noi: Cehia 8,5%, Ungaria 6,0%, Polonia 5,7% sau Bulgaria 2,5%.
După ce că, şi aşa, stăteam cel mai prost din UE atât la ponderea persoanelor cu educaţie superioară cât şi la rezultatele celor aflaţi acum în şcoală la testele standardizate pe plan internaţional, nici măcar la categoria celor intraţi acum în ”câmpul muncii” nu am ajuns să mai recuperăm din deficitul de învăţare.
deficit ce expandează sincron cu pretenţiile salariale în creştere şi pare a se fi generalizat în educaţia din România pe sistemul „decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost”.
Astfel, asistăm pasivi la ştergerea în timp a etichetei moştenite din fosta orânduire, cea de „forţă de muncă relativ ieftină şi bine pregătită”.
