Dosarul creditelor frauduloase. Ce nu-i în ordine în tabloul ăsta? Sau în managementul privat de la Tarom?

Vreme de 2 ani m-am ocupat – în deceniul 90 – ca june ziarist de investigație, de una din cele mai mari fraude de la Revoluție încoace. ”Industria” biletelor la ordin de zeci de milioane de dolari avalizate de FPP (Fondul Proprietății Private) II Moldova (actualul SIF Moldova) pe contragaranții false sau umflate (un metru pătrat de teren plin de bălării din marginea orășelului Roman era ”evaluat” cam la cât face azi un metru pătrat în zona II din București). FPP-ul practic garanta creditul pentru mușterimea politică fie din PDSR, fie din partidele care-și produceau, în acel odios laborator, capitaliștii și finanțatorii.

Vârtelnița mergea ca unsă, iar prejudiciile erau atât de mari (la FPP-uri și la bănci), încât premierul de atunci (Nicolae Văcăroiu) a fost nevoit ca, pe lângă celebrele certificate de proprietate, să mai emită și ”cuponul” – hârtia aia de valoare în mod deliberat incertă care să amortizeze paguba dintre valoarea oficială a certificatului și franjurile care mai rămăseseră din ea.

O mențiune: era singura ”industrie” care mergea. Și mergea atât de bine încât afacerea aia n-a ajuns niciodată la Parchet – când răul e o cutumă, devine lege nescrisă, și știm bine că legea nescrisă prevalează până și asupra Constituției. Îi și văd azi la televizor pe mulți dintre beneficiarii acelui rapt generalizat, risipiți prin partide de la stânga la dreapta sau investind cu entuziasm ”în presă„ – timpurile au trecut, faptele s-au prescris, urmele s-au șters – a rămas doar tăcerea care trebuie să asigure liniștea ”de după” a complicilor la un viol.

Știm ce-a urmat – băncile împinse în pierderi au fost vândute pe te miri ce, iar Bancorexul s-a închis de tot, s-a așternut praful peste acele afaceri – dacă nu mă înșel Temeșan a luat și niște bani, după ”reabilitare”, pentru că a fost săltat, închis pentru puțin timp și filmat cu cătușe la mâini.

De pe marginea acestei amintiri mă uit la filmul ”creditelor frauduloase”, semnalate la Parchet – știm acum – de BCR. Prejudiciu – 22 de milioane, adică mare, dar în măsură să impresioneze doar pe cei care n-au văzut ”filmul” cu Bancorex și celelalte bănci împinse în poveștile sinistre ale anilor 90.

Ce nu-i în ordine în tabloul ăsta? Eu văd două lucruri stridente – dincolo de spectacolul de la televizor și de contabilitatea, aproape meschină – a declarațiilor de avere.

Primul: în această poveste există o instituție pur politică (și ”de stat”), aflată în mijlocul unor entități bancare corporate: Fondul de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri – din interiorul Ministerului Economiei. Nu frauda e subiectul, aici, ci miza pe această instituție fundamentală pentru sectorul întreprinderilor mici și mijlocii dintr-o economie aflată în cronică subfinanțare. Și a cărui singură șansă de finanțare în fața unor bănci sceptice și înghesuite de criză Fondul de garantare e uneori salvatoarea gură de aer.

Nu șmecherii (ce bine le zicea Vântu: ”golănașii”) care au furat pe dosare de creditare (sau de garantare!) făcute în fals (eu credea că din anii 90 oamenii au mai evoluat, da uite că tot la atâta îi duce mintea) sunt personajele, ci cei care trag sforile pentru poziționarea față de noile politici față de IMM-uri. Iar personajele pe care NU le vedem încearcă, probabil, să intre în povestea al cărei început este în ACEASTĂ ȘTIRE.(Și poate și AICI).
Într-o lume și într-un moment în care finanțarea e nu doar scumpă ci, mai ales, rară, un Fond de Garantare a creditelor te face, deasupra scepticismului băncilor private, om. Pe tine sau pe altul. Pe-ai tăi sau pe-ai altora.

A doua stridență din tablou: ”Creierul afacerii a fost candidat la primăria din Oltenița” (păi îl și vezi!), urmată de ”în anchetă este implicat și vicepreședintele BRD”.(UPDATE – a fost reținut pentru 24 de ore)

În clipul de la DIICOT merge – dar în viața reală a anului 2012 nu prea; nu prea, deloc : Nu văd stând în același tablou un târcolac din Oltenița lângă un vice corporate. Iar cei care se gândesc că dintr-o pagubă de 22 de milioane tot iese o șpagă de 5-6-7 milioane împărțită la mai mulți, să se mai gândească odată. Cine ajunge în poziția de vice la o atare bancă nu o mai face pentru bani – pentru un asemenea individ mizele personale sunt atât de mari, încât o șpagă fie ea și de un milion de euro nu merită nici măcar un meeting de 10 minute. Problema e – din punctul de vedere al personajelor: Cine e ”interfața” dintre un bancher de la acest nivel și unul ca omul din Oltenița? E ca în paradoxul ăla al lui Armstrong pritocit pe pământ și spus pe lună: o șpagă de un milion e mare pentru țară, de mică pentru un asemenea personaj.
Așa este, sau așa ar trebui să fie.

Așa ar trebui, pentru că, să ne înțelegem: Nu am nicio îndoială că frauda există – am însă speranța că vinovații, fie ăia de la Oltenița fie cei de la BCR, BRD, cec sau alții vor plăti.

Dar stridențele din acest tablou configurează ideea că miza e alta, și tot altele sunt și personajele. Om trăi și om vedea – ar trebui să închei, dar nu pot spune asta: pentru că s-ar putea să trăim și să nici nu vedem și să nici nu mai auzim despre povestea asta decât în cine știe ce comunicate aride ale autorităților : probabil că la ora asta problema reală din spatele ”dosarului fraudelor bancare” a și fost tranșată.

***

Evenimentul zilei publică ”pe surse” motivul pentru care managerul (privat) de la Tarom (Heinrich Vystopuil ) a plecat înainte de-a veni propriu-zis. Omul nu a semnat contractul pentru că i s-ar fi pus în față, înainte de semnare, lista cu ”băieții” pe care trebuie să-i pună sau să-i păstreze în pozițiile cheie. N-am avut niciodată încredere în ”sursele anonime” ale altora – ale Evz, în cazul de față – dar mi se pare absolut verosimil. Bun venit, Heinrich! Dar tu ce-ai crezut? Cum poți să fi manager privat la o companie politică – așa cum sunt absolut toate companiile cu capital majoritar de stat din România? Cum să nu vină ăla din Oltenița cu deputatul sau senatorul lui de gât și să nu-ți ceară ceva oricât ai fi tu de austriac – dacă erai deștept rămâneai la Viena. Asta lăsând la o parte faptul că, în vreme ce Europa își reorganizează liniile aeriene și aeroporturile – în 7 ani reabilitarea Tarom-ului va fi fost o poveste de demult – nici măcar atâta viziune n-ai?

Exemplul validează tot scepticismul celor care contestă eficacitatea acestei struțocămile care e managemntul privat la companiile politice. Poate că merge, dar nu aici: unde răul Nu e excepția pe care o rezolvi cu o atare măsură, ci regula. Unde nu ai de rezolvat niște situații punctuale de ineficiență, ci de abolit o regulă: adică de schimbat oamenii, de schimbat clasa politică. Sau țara.