(ciclu de afaceri, business cycle,
ciclu conjunctural, ciclu mediu), definit astfel de către
Joseph Schumpeter, ca omagiu adus lui Clement
Juglar (1819-1905), cel care l-a fundamentat pornind
de la evoluţiile producţiei, preţurilor, gradului de
ocupare, veniturilor factorilor de producţie ş.a. pe
parcursul secolului al XIX-lea. C.J. clasic cuprinde
patru faze: expansiune (prosperitate, conjunctură
naltă, boom); recesiune (depresiune, conjunctură
defavorabilă); între ele criza şi reluarea activităţii
sunt perioade dificile sau fericite. A fost recunoscut
aproape unanim de către marii economişti ca bază
pentru explicarea evoluţiei de ansamblu a activităţii
economice în ţările industrializate în sec. al XIX-lea
şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Au fost iden-
tificate următoarele c.J.: 1810-1818; 1819-1825;
1826-1837; 1837-1847; 1848-1857; 1858-1866;
1867-1873; 1874-1882; 1883-1890; 1891-1900;
1901-1907; 1908-1913; 1914-1920; 1921-1929;
1930-1937… Periodicitatea medie este de 8-10 ani,
iar importanţa sa decurge din unele trăsături care
i-au fost recunoscute: regularitate (în medie opt ani);
simultaneitate în aproape toate ţările dezvoltate;
amplitudine, ecart important între maximul fazei
de expansiune şi minimul celei de depresiune;
amploare, afectează ansamblul domeniilor de
activitate, deşi în manieră şi cu intensităţi diferite.
Fazele c.J. clasic şi succesiunea lor pot fi sugerate
prin figura următoare. În faza de expansiune, con-
junctura economică de ansamblu este favorabilă,
afacerile prosperă, înclinaţia marginală spre consum
ridicată, cererea de satisfactori înregistrează o
dinamică superioară ofertei, având ca efect creşterea
modică, dar permanentă a preţurilor. Cererea agregată
dinamică şi anticipările investitorilor optimiste
stimulează ocuparea şi investiţiile (mai ales de
extindere). Prin mecanismul acceleratorului care se
conjugă cu multiplicatorul investiţiilor se creează
suportul pentru creşterea, mai mult ca proporţională,
a ofertei (în special de bunuri de capital) şi a venitului.
Se creează treptat un exces de capacităţi care, corelat
cu procesul inflaţionist şi creşterea stocurilor, are ca
efect reducerea ratei efective a profitului (faţă de cea
anticipată), mai ales la investiţiile mari cu implicaţii
negative asupra investiţiilor în ansamblu, gradului
de ocupare a forţei de muncă, producţiei. Cererea
agregată stagnează sau se reduce, cresc stocurile şi
cererea de monedă pentru motivul precauţional şi
speculativ, evoluţie incertă a pieţei financiare,
reducerea înclinaţiei marginale spre consum. Toate
acestea sunt manifestări de criză, care, generalizate
în sistemul economic de ansamblu, conduc la o nouă
fază. Recesiunea caracterizează încetinirile neinten-
ţionate – uneori abrupte – ale ritmului creşterii, pentru
că “numărul şi profunzimea dezamăgirilor cresc fără
a fi compensate prin cantitatea şi calitatea de suprize
plăcute”. Venitul anticipat pierdut este cel care-i
dezamăgeşte pe producători (şi investitori), iar
scăderea celui efectiv îi determină să reducă ritmul
producţiei (şi ofertei) aflat în exces faţă de cererea
agregată. Când volumul absolut al P.I.B. real se
reduce şi pe o perioadă semnificativă, se trece la faza
de depresiune. Baza ei o constituie stagnarea sau
reducerea cererii globale (mai ales pentru bunuri de
capital şi satisfactori de folosinţă îndelungată), cu
efecte directe asupra ocupării, veniturilor reale,
investiţiilor, cursului titlurilor, ofertei de credit etc.
Pe piaţa bunurilor se manifestă dezechilibrul sub
formă de presiune. Cei care rezistă concurenţei
apelează la inovaţii care stimulează investiţiile de
modernizare (de proces, dar şi de produs), ceea ce
reprezintă factorul decisiv pentru un moment de
cotitură, în direcţia reluării creşterii economice,
premisă pentru trecerea la o nouă expansiune pe
ansamblu. Creşte gradul de concentrare a activităţii,
se refac şi cresc profiturile şi productivitatea globală.
Analiza c.J. a dat naştere la numeroase explicaţii
contradictorii (dar complementare până la un punct)
privind factorii cauzali care stau la baza sa. În raport
cu aceşti factori, au apărut teoriile c.J. exogene,
endogen-exogene, pur endogene: supraconcentrarea
de capital, ciclicitatea progresului tehnic, modul de
repartizare şi utilizare a valorii adăugate între diferite
categorii de agenţi economici şi destinaţii, cantitatea
de monedă, fluctuaţiile investiţiilor (Există şi modele
cumulative care leagă evoluţiile ciclice de un
dezechilibru sau altul care apare în procesul economic
etc.). De largă acceptare se bucură teoria oscilatorului,
rezultat din interdependenţa acceleratorului şi
multiplicatorului investiţiilor. În perioada postbelică,
c.J. a fost puţin vizibil în intervalul 1950-1974.
Numeroşii teoreticieni i-au pus la îndoială însăşi
existenţa în economiile de piaţă moderne, în
economia contemporană în general. După 1975, evo-
luţiile de ansamblu ale economiilor dezvoltate, cât şi
dezbaterile teoretice aduc argumente privind actuali-
tatea c.J. Fapt este că până la recesiunea 1973-1975,
ţările dezvoltate nu au cunoscut crize de ansamblu şi
depresiuni, locul lor fiind luat de crizele parţiale ale
ocupării, monetar-financiare, inflaţie, ale balanţelor
de plăţi externe, ale datoriei externe etc. Toate acestea
au exprimat capacitatea de a “stăpâni” într-o mare
măsură evoluţia ciclică, prin politici economice de tipul
“stop and go”. Preţul plătit a fost reducerea ratei şi
duratei expansiunii. Fluctuaţiile cele mai ample s-au
manifestat la producţia bunurilor intermediare; fazele
ciclului s-au desincronizat în zona OCDE, durata
ciclului şi a fiecărei faze (în special cele descendente)
s-au redus (v. Cicluri economice). [G.I.]
CICLU KITCHIN (Scurt, Minor, Hipociclu), miş-
care ondulatorie care pe parcursul a circa 40 de luni
afectează ansamblul ramurilor unei economii; se
încadrează în interiorul ciclului mediu, între două
crize şi contribuie la modificarea amplitudinii
expansiunii, respectiv, contracţiei Juglar. Cuprinde
două faze: expansiunea şi contracţia creşterii econo-
mice, iar trecerea de la expansiune la contracţie nu
presupune declanşarea unei crize. Figura alăturată
sugerează desfăşurarea în timp a c.K.
Pentru intervalul 1807-1937, în economia SUA au
fost identificate 37 c.s. Într-un ciclu juglar se
derulează 2-3 c.K. Lor li se dau două tipuri de
explicaţii: (a) variaţia nivelului stocurilor, aceasta
fiind cauză şi efect al decalajelor periodice dintre
cerere şi ofertă generate de nesincronizările
anticipărilor firmelor cu conjunctura reală; (b)
explicaţiile J.R. Hicks bazate pe ponderea investiţiilor
autonome în investiţiile totale şi raportul dintre
investiţiile autonome şi cele induse (v. Cicluri
economice).
