Campania „Cum ieşim din lumea a doua” porneşte cu problema resurselor: Finanţarea României. De unde bani de creştere.

Modelul general – creştere prin împrumuturi – este compromis de limitarea drastică a deficitelor. Modelul local – finanţarea consumului intern cu banii emigraţilor şi de “creditul cu buletinul” – e de domeniul copilăriei noastre europene.

Patru economişti vorbesc pe această temă: pe ce butoane ar trebui să apese decidenţii României, în tentativa de-a asigura finaţarea creşterii economice şi evitarea blocajelor, în condiţiile în care opţiunile nu mai sunt la fel de numeroase ca altădată. (REDACŢIA)

Astăzi, Daniel Dăianu, economist – fost ministru al Finanţelor

Titlul acestui text poate mira prin alaturarea celor doua verbe. Primul subliniaza rolul pietelor, al libertatii economice, in impulsionarea spiritului intreprinzator, ca forta motrice profunda a unei economii. Aceasta este o teza fundamentala a gandirii economice, in general, a Scolii austriece, in special, si validata in mod peremptoriu de mersul societatii.

Sistemul de comanda, dincolo de anularea drepturilor politice, s-a prabusit intrucat avea osificarea in gena, nu permitea libera intreprindere, in timp ce preturile (fixe) nu indeplineau functia de semnalizator al miscarii cererii si ofertei. Fara piete libere o economie nu se poate dezvolta. Dar nota bene: piete libere nu echivaleaza cu lipsa reglementarilor. Si este necesar un sector public, care sa furnizeze bunuri publice, fara de care insusi sectorul neguvernamental nu functioneaza bine. Intervine in titlu expresia “sa invingi pietele”; in engleza se spune “to beat the markets”. Aceasta formulare observa o constanta a fenomenului de “catching up”, de dezvoltare economica cu surmontarea decalajelor, in istoria moderna. Tarile care au reusit sa recupereze gap-uri mari au combinat virtutile pietelor cu politici de tip “altfel”, in sensul constructiei intentionate de avantaje comparative –incalcand logica supersimplificatoare a comertului liber, nestanjenit.

1. Politici industriale de-a lungul istoriei si redistributia puterii

SUA au practicat politici industriale (protectioniste) pentru a scapa din menghina coplesitoare impusa de imperiul britanic prim artizan fiind Alexander Hamilton, unul dintre parintii fondatori ai republicii americane. In timp, SUA, pe masura ce au ajuns in varful ierarhie economice mondiale, au promovat tot mai mult comertul liber pentru interese proprii.

Germania a avut politici industriale si educationale tintite in efortul de a eroda superioritatea economica a Marii Britanii la finele sec XX. Si in UE Germania a sustinut politici care favorizeaza firmele sale cu alonja internationala. In Asia, Japonia a deschis o partie care a fost urmata de Coreea de Sud, Malaiezia, Tailanda etc. China, de la Deng Xiao Ping (din 1978), a renuntat treptat la sistemul de comanda impletind reforme de piata cu politici industriale specifice; ea nu a urmat prescriptiile “consensului washingtonian’ⁱ, asa cum au fost formulate de institutiile financiare internationaleⁱⁱ. India a avut si ea o experienta nefasta cu planificarea rigida a la Mahalanobis, in anii post-colonizare. Dar politica de deschidere/liberalizare, in ultimele doua decenii, a fost pragmatica nerenuntandu-se la protejarea unor sectoareⁱⁱⁱ. Aceasta explica de ce India si China au suferit mai putin sub impactul crizei financiare actuale.

Pilde anterioare, experienta asiatica sustin teza ca iesirea din capcana subdezvoltarii, surmontarea unor decalaje, reclama efort, ravna, dar si politici care “sa invinga pietele”. Cu alte cuvinte, sunt necesare politici anumite pentru a iesi din inghetarea avantajelor comparative, asa cum sunt ele la un moment dat. Numai astfel putem intelege cum este posibil ca modificand logica utilizata de Ricardo producatorul de vin sa ia locul producatorului de textile, pe scara gradului de valoare adaugata, in timp^iv. Experienta asiatica a fost examinata de Robert Wade^v, Alice Amsden^vi, Joseph Stiglitz^vii, Lance Taylor si altii. Paul Krugman are si el contributii notabile la teoria ‘comertului strategic”^viii. Fara politici industriale Brazilia nu ar fi avut o firma aeronautica precum Embraer, nu ar fi devenit ceea ce reprezinta in zilele noastre in economia globala^ix. Dani Rodrik a surprins, poate cel mai bine, tipologia politicilor de tip “altfel” (contrare), care tin cont de imperfectiuni pe piete, externalitati, asimetrii informationale, procese cumulative, randamente crescatoare, etc^x.

Criza financiara si economica actuala, ce a cuprins lumea industrializata, are loc pe fondul unei bifurcari a istoriei: alunecarea puterii economice catre Asia, catre tari care au stiut sa utilizeze pietele in mod inteligent si sa valorifice noile tehnologii informationale si comunicationale (aceasta se vede si din rezultatele pe care tineri asiatici le au la teste in stiinte).

Cand vezi economii emergente capabile sa produca tot mai mult din ce se produce in economiile dezvoltate, care cumpara, sau incearca sa salveze companii occidentale cu nume de la faliment (cazul Saab, de pilda), nu ai cum sa nu te gandesti ca lumea se invarte cu 180 de grade (desi, daca am accepta cicluri mai largi decat cele seculare (tip Kondratiev) am putea sa imaginam revenirea Asiei la un statut pe care l-a avut la mijlocul mileniului trecut). Exista si o corespondenta in domeniul financiar, ilustrata de nivelul resurselor financiare. Asiaticii si altii au inteles, mai ales dupa criza din 1997-1998, ca sistemul financiar dereglementat, promovat de Wall Street si City-ul londonez devenise un destabilizator puternic. Au inteles ca politica de curs trebuie sa nu tolereze o apreciere reala a monedelor nationale pentru a se castiga pe doua planuri: constructia de avantaje comparative si acumularea de rezerve valutare ca tampon fata de fluxuri de capital volatile.

In timp ce Marea Britanie si, partial, SUA au pierdut din excelenta industriala ( ca efect al unor politici publice neinspirate, ceeea ce Foreign Affairs a numit “policy drift”^xi) tarile asiatice au urcat constant in ierarhia industriala mondiala. Globalizarea a jucat un renghi istoric tarilor industrializate vestice, intre care, unele, au uitat de politici industriale si au mizat excesiv pe sectorul financiar.

Un efect a fost erodarea clasei mijlocii din ultimele decenii, care are adanci implicatii de ordin social si chiar politic. Criza a impus o constatare privind noua geografie economica: economii emergente au ajuns sa finanteze tari bogate; capitalul circula “de la vale spre deal”! La aceasta situatie se adauga criza zonei euro, care este, in principal, una de design si aranjamente de politici defectuoase.

2. Modele de crestere economica: UE vs. Asia

Rate de economisire si investire diferite au forta explicativa pentru dinamica economica. De decenii ratele de economisire bruta in Asia se situeaza peste 35% si ajung uneori la 50% din PIB. In tarile europene cu economie matura ele au fost, in general, in jur de 21-22% ajungand, in unele cazuri, la 25-26% din PIB. In tarile nou intrate in UE (NMSs) ratele de economisire au fost, in medie, mai mici decat in economiile mature, probabil si ca urmare a importului mare de capital, care a permis consum in expansiune rapida.

Dupa date Eurostat Romania a avut intre 2002-2006 o rata bruta de economisire nationala de 16-17% din PIB; media pentru 2007-2008 a fost de 18%. In aceasi perioada, rata de economisire a fost de 24% in Suedia, 23% in Cehia, sub 14% in Bulgaria. Fapt este ca NMSs, inclusiv Romania, au avut un alt model de crestere economica, in comparatie cu tarile asiatice, parca in divort de lectiile ultimelor doua decenii: deschidere totala a economiei (liberalizare deplina a contului de capital), indatorare externa accentuata, renuntare la elemente de politica industriala, prezenta dominanta pe pietele bancare locale a grupurilor straine.

Trebuie spus insa ca aceste trasaturi au fost determinate, in larga masura, de regulile jocului in UE, valabile si pentru tarile candidate la aderare. Rezultanta a fost o crestere economica rapida in deceniul precriza, dar insotita de dezechilibre externe mari si, adesea, de doua cifre in tarile baltice, Romania, Bulgaria. Piata unica, regulilele jocului din Uniune, au transformat economii mici si de talie mijlocie din Europa centrala in “anexe” (hinterland) ale economiilor mari din UE. Acest statut nu este inedit, fiind inevitabil ca entitati mici sa graviteze in jurul celor mari. Intrebarea cheie este daca mersul economiei europene, in ansamblu, are o perspectiva favorabila in noua configuratie a economiei globale. Strategia Lisabona a fost un esec. Europa 2020 ridica si ea numeroase semne de intrebare. Si o alta problema, nu mai putin importanta, este daca decalajele din interiorul UE pot fi atenuate in conditiile regulilor jocului de acum. Fractura din zona euro, “Mezzogiornificarea” tarilor sudice este elocventa in aceasta privinta^xii. Chiar raportul Monti, solicitat de presedintele Comisiei Europene si facut public in 2010, admite ca viitorul pietei unice din UE depinde de masuri de politica industriala care sa atenueze decalaje economice si sociale^xiii.

Neapartenenta la zona euro se dovedeste un beneficiu in circumstantele crizei actuale. Dar acest spatiu de politica (ca policy) autonoma nu este suficient pentru a surmonta decalaje economice (fiind amputat acolo unde gradul de euroizare a economiei este inalt –in Romania acest grad este de cca.60%).

UE a adus beneficii indiscutabile Romaniei; a fortat modernizarea institutionala, chiar daca, uneori, avem sentimentul ca forma este lipsita de fond; a adus primenire economica, investitii, dar aici plusurile se amesteca cu neajunsuri. Capitalul autohton este firav, au proliferat pozitii dominante pe piata, alocarea resurselor nu sustine dezvoltarea durabila. Romania a exportat masiv forta de munca, inclusiv persoane cu inalta calificare. Dezechilibrele externe au fost tot mai mari pana in 2008, cand deficitul de cont curent a depasit 12% din PIB. Ai spune ca nu este o problema atat timp cat economisirea importata merge in investitii de inalta productivitate. Dar orientarea lor nu a fost axata pe tradeables conducand la vulnerabilitati majore. Formarea bruta a capitalului a depasit 30% din PIB, dar structura sa a fost deficitara. Cat de inselatoare pot fi cifrele se vede din ponderea investitiilor publice in PIB: in perioada 2005-2008 au fost peste 5% din PIB in Romania, fata de peste 4% in Polonia, in jur de 5% in Cehia, sau intre 3-5% in Ungaria. Dar cifra pentru Romania nu s-a materializat nici pe departe in infrastructura mare, adica autostrazi, cai ferate, complexe portuare, sisteme de irigatii si lucrari funciare etc. A avut loc o decapitalizare umana a economiei (prin migratie puternica), care este improbabil sa fi fost compensata de alte procese de transfer tehnologic, cunoastere. Modelul de crestere economica s-a dovedit fragil.

3. Ce poate face Romania?

Ce este de facut? Sa ne referim la resurse. Absorbtia fondurilor europene poate fi un instrument forte de modernizare daca aduce un supliment de resurse relevant (sa zicem de cel putin 4% din PIB anual), daca ajuta dezvoltarea infrastructurii, daca favorizeaza modernizarea administratiei publice diminuand risipa si deturnarea banului public. Cu absorbtie de fonduri europene mult crescuta, cheltuielile publice ar ajunge la 37-38% din PIB, in conditii de deficite bugetare mici, daca colectarea taxelor si impozitelor ar ajunge la nivelul altor NMSs (colectarea fiscala la noi, de 28-29% din PIB, este sub media de 33-34% din alte tari nou intrate in UE). Trebuie sa stimulam economisirea interna. O lectie a crizei este ca investitiile autohtone este bine sa se bizuie mai mult pe resurse locale.

Este falsa teza ca romanii sunt prea saraci pentru a economisi, asa cum au sustinut economisti autohtoni . Politica publica din Romania nu a incurajat economisirea interna; masurile luate, inclusiv cota unica, au stimulat mai degraba consumul. Trebuie sa fie modificata fiscalitatea, inclusiv prin practicarea de deductibilitati, pentru a impulsiona economisirea.

Atragerea de investitii straine din zone non-UE are sens. Pot fi marite considerabil redeventele din exploatarea resurselor naturale (petrol, gaze, aur, argint, cupru, ape minerale, etc). Statul nu trebuie sa mai instraineze resurse naturale, ci sa atraga participatii straine la exploatarea lor. Ce s-a facut cu Petrom a fost o mare greseala. Managementul la companii de stat din domeniul energetic trebuie reformat la sange si pedepsiti toti cei care isi bat joc de resurse publice; se poate recurge la privatizare in anumite conditii. Lupta contra risipei banului public trebue sa fie fara menajamente.

Mix-ul de politica macro nu trebuie sa repete o eroare majora din din anii trecuti, cand s-a tolerat aprecierea puternica a leului. Ca aprecierea ar fi buna intrucat ar ajuta la surmontarea decalajelor economice este o idee infantila, arata neintelegerea mecanismelor launtrice ale dezvoltarii economice, a compromisurilor inevitabile in politica economica. Aprecierea leului a si stimulat consum excesiv si o alocare defectuoasa (speculativa) a resurselor. Este bine sa avem o prezenta intarita a capitalului autohton in sectorul bancar. CEC, Eximbank pot castiga teren acum; cec sa fie capitalizat mai puternic in scopul amintit.

Merita sa incercam crearea unei banci pentru dezvoltare, de tipul KfWA (Kredit fuer Wiederaufbau) din Germania; fonduri europene pot ajuta la constituirea unei asemenea banci. berd si alte institutii internatioale ar trebui sa sprijine Romania in acest scop, reparand din greselile trecutului. Trebuie luate masuri suplimentare pentru descurajarea creditarii in valuta (de-euroizare). Astfel s-ar mari spatiul de manevra pentru o politica monetara si de curs puse in slujba dezvoltarii economice. Si facilitati fiscale pot fi practicate in domenii de varf, mai ales daca resursele bugetului public permit. Fiscalizarea agriculturii si o colectare mai buna ar aduce resurse suplimentare importante bugetului public. Nu trebuie subestimat un posibil efect de evictiune (prin colectare fiscala marita); statul poate compensa aceasta prin mai multe bunuri publice de valoare si evitarea risipei banului public. Sa cautam sa reinnodam legaturi comerciale cu tari din afara UE; avem nevoie de o ofensiva in acest domeniu.

In general, in cadrul institutiilor UE trebuie sa promovam idei care sa tina cont de realitate, nu de catehism; “piata unica “ nu trebuie sa excluda politici publice, la nivel national si la nivel UE. Asa cum unele tari recurg la stratageme (inclusiv derogari/waivers) pentru a-si proteja sectoare (de pilda piata muncii) Romania trebuie sa urmareasca (impreuna cu alte NMSs, fiindca aliantele conteaza) politici care ajuta la surmontarea decalajelor economice.

Agricultura poate fi o veritabila mina de aur avand in vedere suprafata si calitatea pamantului cultivabil de la noi, riscurile ecologice si criza alimentara in lume. Dar statul trebuie sa aiba o politica publica adecvata; el trebuie sa se implice direct in formarea unei logistici/infrastructuri in domeniul colectarii si depozitarii productiei, in incurajarea industriei alimentare (inclusiv prin utilizarea de fonduri UE).

Trebuie sa oprim deteriorarea calitatii invatamantului, educatiei. Trebuie gasit filonul din educatie care pune accent pe matematica, fizica, bilogie, inginerie. Acest efort trebuie combinat cu cel de valorificare a competentelor existente in centrele universitare mari, la Cluj Napoca, Iasi, Timisoara, Bucuresti; exista resurse importante pentru devoltarea de “manunchiuri” (clustere) de activitati in domenii de varf. Numai cu absolventi de MBA, avocati, filologi nu se obtine dezvoltare economica.

Nu in cele din urma, trebuie sa inteleaga importanta cimentului social, a coeziunii sociale in constructia actului de guvernare. A fi la dreapta spectrului politic nu justifica lipsa de empatie cu suferintele oamenilor, mai ales in vremuri grele. Respectul fata de cetatean, compasiunea sunt esentiale pentru a proteja contractul social intr-un stat democratic, pentru a nu expulza circuitele solidaritatii din angrenajul societatii. Nici nu poti cere sacrificii cetatenilor daca ai un limbaj dublu: una zici si alta faci (prin clientelism politic si coruptie).

Aceste trasaturi ale guvernarii responsabile s-au erodat, poate, si din cauza unei filozofii politice care considera demantelarea “statului asistential” ca fiind impusa de criza. Se confunda excrescente si excese ale statului contemporan, nevoia acuta pentru a-l reforma, cu dimensiunea sa sociala, inevitabila. A te intoarce la capitalismului secolului XIX este o aberatie, in opinia mea. Un stil de guvernare responsabil si transparent ar ajuta reforma statului, lupta contra risipei si deturnarii banului public.

Criza a redus probabil potentialul de crestere economica durabila al Romaniei cu cateva procente, la in jur de 3% (de la 5-5,5%). Cu implinirea unor deziderate precum cele expuse mai sus (inclusiv absorbtie de fonduri europene) am putea reveni la un potential de crestere de peste 4% anual. Nu este o rata impresionanta, dar ea poate reduce decalaje importante inauntrul UE.

4. Geopolitica si dezvoltare

Geografia are rolul ei in evolutia unei economii. Economiile mici graviteaza in orbita entitatilor mari, in proximitatea carora se afla. Asa s-a intamplat si in Europa, de-a lungul secolelor. Dupa reunificare, Germania a devenit polul economic de necontestat in Uniune, intarita si prin forta ei competitiva, prin modelul economic si social, care imbina flexibilitatea structurilor cu accentul pus pe industrie si dezvoltare tehnologica. Facand un arc in timp nu pot sa nu ma gandesc la ceea ce Paul Rosenstein Rodan, cu multe decenii in urma, a numit nevoia de “Big Push” (mare impuls) in Sud estul european interbelic^xiv. Mutatis mutandis, vedem ca Romania, Bulgaria, alte tari din UE, se confrunta, in continuare, cu decalaje economice mari. Pentru Romania, “chestiunea rurala”, pe care a analizat-o si Nicolas Georgescu Roegen^xv, a ramas o nuca foarte grea de spart. Drept este ca exista si o mostenire comunista. Dar tot adevarat este ca problema decalajelor macina si zona euro, unde tari cu competitivitate inferioara nu au cunoscut “pe viu’ sistemul de comanda (chiar daca au trecut prin perioade de autoritarism de dreapta, ca in Italia lui Mussolini, Portugalia lui Salazar, Spania lui Franco, Grecia coloneilor). Ne confruntam si cu efectele unei criza financiare teribile, care pot dura ani de zile^xvi.

Zona euro, asa cum arata acum, este mai constrangatoare decat regimul etalonului aur din perioada interbelica. Lectiile trecutului si prezentului trebuie sa fie in mintile noastre. Un Big Push este necesar si acum. Uniunea Europeana furnizeaza stimuli pozitivi, este un atractor; dar UE aduce alaturi de avantaje si “cadouri” ce se pot dovedi otravite. In plus, Uniunea este in criza adanca. Daca zona euro s-ar repara si politicile in UE ar reusi sa produca convergenta reala dilemele pentru Romania s-ar diminua considerabil. Aceasta ar fi o evolutie ideala pentru Romania.

Din pacate, lucrurile nu stau asa, sau nu inca. Asa cum intrarea in zona euro ar fi o eroare fara a avea pregatita economia si fara ca zona euro sa fi fost remediata, tot astfel trebuie sa gasim resorturi pentru a mari gradele de libertate in politica economica autohtona si a adopta decizii strategice cu respiratie. Se va reforma guvernanta economica in UE astfel incat zona euro sa fie viabila si decalaje economice sa fie diminuate?

Pactul euro plus, Pactul Fiscal nu raspund corespunzator la aceste intrebari. Marturisesc ca am supraestimat forta de iradiere a UE, unele principii ale Uniunii, si am subestimat rezistenta la schimbare a structurilor de status quo autohtone. Oricum, Romania trebuie sa incerce sa optimizeze in politica sa economica sub constrangeri mari si utilizand gradele de libertate pe care le are; trebuie sa se bizuie pe fortele pietei si sa incerce “sa le invinga” totodata.

Sa speram ca liderii europeni vor gasi puterea sa consolideze Uniunea pentru a face fata provocarilor acestui secol, economice, sociale si politice. Romania ar avea numai de castigat.

Note: