Problema securităţii alimentare globale revine în actualitate pe fondul creşterii preţurilor la cereale – în special la porumb şi soia – pe pieţele internaţionale, cauzată în primul rând de seceta din Statele Unite ale Americii.
Pe de altă parte, analiza recoltelor şi a stocurilor la nivel mondial şi în mod particular la nivel european, arată că situaţia nu este atât de gravă precum cea din 2007-2008. Conform celor mai recente evaluări, în Uniunea Europeană, în ciuda secetei din unele regiuni, producția de cereale din acest an a scăzut cu doar 2% față de media ultimilor 5 ani.
Există clar o problemă a repartizării stocurilor între diferite regiuni producătoare şi consumatoare din lume dar, în plus, se poate observa o tendinţă a speculatorilor pe pieţele internaţionale de a prezenta lucrurile într-o nuanţă mai întunecată decât este cazul.
Agricultura mondială are nevoie de investiţii, de politici publice coordonate şi de predictibilitate.
În cadrul G20 s-au înregistrat deja primele rezultate în ceea ce privește transparența datelor privind estimările de producție, repartizarea stocurilor şi evoluția prețurilor, prin punerea în aplicare a sistemului de informare despre piețele agricole – AMIS (Agricultural Market Information System).
Dar eforturile trebuie să continue. Este nevoie de mecanisme care să permită evitarea unor situaţii în care decizii politice, cum ar fi embargourile la export decretate în plină criză, vin să alimenteze speculațiile şi astfel să accentueze volatilitatea prețurilor pe piețe, dincolo de realitatea producției disponibile.
În același timp, este momentul să gândim o instituție internațională sau un cadru instituțional capabil să regrupeze toate țările în jurul unei strategii globale în materie de securitate alimentară.
Aceasta trebuie să aibă la baza o abordare integrată, care să includă cererea si repartizarea acesteia, dar şi oferta existentă şi oferta potențială. Mai mult, trebuie să cuprindă o situație a regiunilor care înregistrează nu numai o cerere acută de hrană, dar au şi un potențial de producție insuficient exploatat, din diferite motive – de la lipsa investițiilor în infrastructura de producție, de transport, de stocare, până la lipsa unor politici agricole regionale care să le susțină .
Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) trebuie să producă rezultate cât mai curând posibil. FAO trebuie sa preia o parte din aceasta responsabilitate şi să funcționeze într-un mod adaptat provocărilor actuale.
Mai ales că, dincolo de această volatilitate extremă a pieţelor, avem o problemă de fond pentru care trebuie să găsim soluţii durabile: până în 2050, cererea de alimente la nivel mondial va creşte cu 70%. Întreaga lume se confruntă cu necesitatea absolută de a produce mai mult şi mai bine. Dar cu mai puţine resurse sau, în orice caz, cu o utilizare mai eficientă, durabilă, a acestora. Este o nevoie care nu poate fi amânată, un dosar care nu poate fi ţinut la sertar până când sunt rezolvate alte priorităţi de dezvoltare economică.
Noua Politică Agricolă Comună – soluții europene
Resursele de creştere există, inclusiv în Uniunea Europeană. UE are încă un potenţial agricol neexploatat cu care poate contribui substanţial la asigurarea securităţii alimentare globale. Iar această resursă de creştere se găseşte mai ales în est, în noile state membre.
Reforma Politicii agricole comune (PAC), în plină desfăşurare, are în vedere şi eliberarea acestui potenţial de producţie, sporirea eficienţei agriculturilor în această parte a continentului, într-un mod durabil.
Reforma PAC este o veste bună pentru România, stat angrenat şi co-decident în acest proces. Şi nu e vorba numai de bani, cu toate că, am mai spus acest lucru, România va primi o alocare financiară mai mare în perioada următoare.
Este vorba în primul rând de conţinutul acestei politici, de instrumentele viitoarei PAC, pe care România le va putea adapta nevoilor ei specifice, de modul în care aceste alocări financiare pot fi folosite eficient pentru agricultura românească.
De exemplu, după 2014, Politica agricolă comună va continua să sprijine crearea de infrastructuri dedicate transportului, stocării, prelucrării produselor agricole, o mai bună organizare a agricultorilor – esențială pentru structurarea piețelor locale și crearea de valoare adăugată, accentuarea eforturilor în materie de cercetare, inovare și diseminarea a cunoștințelor agronomice, crearea unor mecanisme de siguranţă viabile care sa-i ajute pe agricultori să treacă peste perioadele de criză şi să facă faţă volatilităţii pieţelor.
România și problemele care așteaptă rezolvare
Sunt multe alte instrumente pe care le-am mai explicat – pentru micii fermieri, pentru marile ferme, pentru tineri, pentru diferite sectoare in mod specific. Nu le reiau acum, am mai scris despre ele AICI.
Doresc însă să subliniez trei aspecte pe care România ar trebui să le aibă în vedere pentru a putea beneficia pe deplin de acest proces de reformă şi de viitoarea PAC.
1) Primul aspect se referă la o viziune clară.
România are nevoie de o viziune, de o abordare strategică, sector cu sector, regiune cu regiune, care să prioritizeze modalităţile cele mai bune de a folosi noile facilităţi ale Politicii agricole comune.
Spre exemplu, una dintre aceste modalităţi este o mai mare flexibilitate în privinţa plăţilor directe, al căror cuantum poate fi stabilit diferenţiat la nivel regional în funcţie de nevoi şi de specificul zonei.
Dar această flexibilitate presupune o mai mare responsabilitate pentru statul membru şi o abordare strategică a dezvoltării pe regiuni. România trebuie să ştie care-i sunt punctele tari şi punctele slabe şi să aibă deja un plan despre cum să folosească oportunităţile comunitare pentru a răspunde unor cerinţe naţionale de reformare a agriculturii, de valorificare a oportunităților şi de corectare a unor slăbiciuni, folosind în acest sens plățile directe .
O altă abordare, complementară celei regionale, ar putea fi cea sectorială. Atât măsurile de piață cât şi programul de dezvoltare rurală din PAC, oferă posibilitatea susținerii unor strategii de dezvoltare sectorială în agricultură, oferind soluții atât unor probleme conjuncturale cât şi unor probleme structurale.
Dar aceasta presupune ca România să ştie ce sectoare doreşte să dezvolte şi în ce ritm, pornind de la cererea (şi tipul acesteia) de pe piața locală din țară, piața comună europeană sau piețele emergente din afara UE.
Odată aceste lucruri stabilite, se poate vorbi despre programe specifice de relansare sau restructurare a unor sectoare precum legume-fructe, carne, lapte, cereale, etc. Iată de ce, existenta unei Politici agricole comune nu suplineşte lipsa unei viziuni naționale privind dezvoltarea agriculturii, ci o încadrează pe aceasta din urmă şi îi oferă oportunități de orientare.
2) Al doilea aspect priveşte construcţia/consolidarea instituţională, în perspectiva orizontului 2014. Şi nu mă refer aici la minister sau la agenţiile de plăţi. Mă gândesc în primul rând la o consolidare a prezenței profesiei agricole şi agroalimentare în dezvoltarea propriului sector, prezență care ar putea fi asigurată de către viitoarele Camere agricole.
Agricultorii au nevoie de un cadru structurat în care ei înşişi să-şi decidă viitorul, priorităţile, să-şi stabilească nevoile şi să contribuie la îndeplinirea acestora.
Camerele agricole trebuie să fie o structură de reprezentare a intereselor economice ale agricultorilor, dar şi un cadru de dialog nu numai cu instituţiile statului ci şi cu mediul economico-financiar din jurul acestui sector : cu asiguratorii, cu băncile, cu furnizorii de inputuri şi servicii, etc. Legea Camerelor agricole există şi, din perspectiva celor subliniate mai sus, mi se pare bună. Este nevoie însă ca acest proiect să fie dus, cu curaj, până la capăt, dincolo de eventualele tendințe de a influența politic acest proces şi a deturna camerele agricole de la adevărata lor misiune.
Camerele agricole mai pot juca un rol important, ca arbitru, mediator, consilier, prestator de servicii de consultanță, pentru a crea încrederea necesară între agricultori în vederea asocierii şi, în general, în vederea găsirii de soluții comune la nivel regional, sectorial, de filieră de produs.
3) Al treilea aspect, care se leagă întrucâtva de cele două de mai sus, se referă la conectarea la piaţă.
Este vorba despre ce vrem să producem şi pentru ce pieţe. Nu vom putea vorbi de o echilibrare a balanţei comerciale cu produse alimentare fără să facem acest exerciţiu de analiză a potenţialului naţional şi de proiecţie pe pieţe. Ne uităm cu toţii la supermarket-uri, dar uităm poate că reţeaua de turism este insuficient alimentată cu produse autohtone. Ne uităm cu toţii la piaţa europeană, pe care încă nu ştim de unde să o apucăm, dar uităm poate de pieţe externe pe care le-am avut şi le-am pierdut – pieţe cu atât mai interesante cu cât, cu unele, UE a semnat deja acorduri de liber schimb care includ şi facilități pentru anumite sectoare agricole europene (Coreea de Sud, Ucraina, Georgia, Africa de sud), iar cu altele sunt în curs de negociere acorduri comerciale (Canada, Japonia, țări din bazinul mediteranean).
După o recoltă foarte bună şi o toamnă euforică anul trecut pentru România, 2012 a venit ca un duş rece şi a expus încă o dată fragilitatea sistemului agricol românesc, nu din lipsă de potențial, ci din lipsă de organizare şi predictibilitate – cel puțin în ceea ce ține de organizarea umana, dacă natura şi condițiile climatice pot fi controlate mai puțin. Seceta a redus producţia de cereale cu mai bine de o treime.
Pentru a creşte producția fără a distruge iremediabil resursele naturale și pentru a face față provocării majore reprezentată de schimbările climatice, agricultura are nevoie în continuare de investiții, de politici publice și de predictibilitate. O parte din aceste elemente se vor regăsi în Politica agricolă comună, pentru că şi Europa se îndreaptă în această direcţie.
Dar măsura în care noua Politica agricolă comună va răspunde nevoilor specifice ale Romaniei va depinde de capacitatea celor responsabili de a defini cât mai precis şi mai aproape de realitate aceste nevoi şi de cât de activă şi influentă va fi România în procesul de negociere a viitoarei PAC, proces aflat în plină desfăşurare.
***
Dacian Cioloş este Comisar european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
Urmărește-ne pe Google News
