Dacian Cioloş: România în politica agricolă comună europeană: despre ferme mari şi ferme mici. O a 4-a direcţie, adăugată la cele 3 ale lui Valentin Lazea

Agricultura: această Cenuşăreasă a Economiei.

Realitatea sta pe cifre necrutatoare:

• avem de două ori mai mult teren arabil pe cap de locuitor decat media din Uniunea Europeana.
• cu toate acestea, 28% din populaţie (cea activă din mediul rural) produce 6% din PIB.
• ”an agricol bun” înseamnă, în România, anul în care hazardul meteorologic hotărăşte să fie ploaie. În anul 2011, acelaşi hazard a salvat PIB-ul şi a scos România din recesiune.
• un milion de hectare de arabil zac nelucrate.
• calea produsului din gospodărie pe rafturile magazinelor este încâlcită
• planurile zootehnice sunt haotice, sistemul este vulnerabil: Curtea de Conturi constata, recent, că peste 9 milioane de animale au fost plimbate dintr-o curte în alta pentru ca falşi proprietari să încaseze subvenţiile pe ele.
• iar din 2014 străinii au voie să cumpere teren şi să-şi înfiinţeze exploataţiile pe care românii n-au fost în stare să le aibă în 20 de ani.

Care să fie 3-5 paşi pentru ca într-o perioadă de, să zicem 5 ani, agricultura să fie un sistem închegat, care să asigure consumul intern şi să-şi garanteze contribuţia la PIB? (Redacţia)

Dacian Cioloş, comisarul european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

Am citit cu interes şi, pe alocuri, cu surprindere analiza domnului Valentin Lazea despre starea agriculturii româneşti şi despre cele trei căi de urmat pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă acest sector. Dându-i dreptate în privinţa nevoilor de acţiune pentru consolidarea exploataţiilor agricole, de investiţii în capitalul uman şi în infrastructura din zona rurală, trebuie să mă despart de dumnealui în interpretarea câtorva dintre propunerile de reformă a Politicii agricole comune (PAC) europene pentru perioada 2014 -2020.

De altfel, un foarte bun prilej să repet câteva lucruri pe care le-am mai spus în ţară şi care sunt scrise negru pe alb în pachetul de reformă a PAC aflat acum pe masa de lucru a Consiliului de Miniştri şi a Parlamentului European.

Despre plafonarea subvenţiilor către marile ferme

Prin obiectivele PAC, existenţa subvenţiilor directe este justificată ca sprijin pentru venitul agricultorilor – în general mult mai scăzut decât în alte sectoare economice.

În prezent, aceste subvenţii sunt acordate necondiţionat, fără să fie legate de producţie – ceea ce este un lucru foarte bun pentru sănătatea pieţei europene – şi fără ca beneficiarii să trebuiască să justifice folosirea acestor bani în agricultură. În condiţiile actuale, pentru exploataţii agricole de mii de hectare, subvenţiile primite prin Politica agricolă comună ajung în unele cazuri la milioane de euro. La acest nivel, nimeni nu mai poate vorbi despre sprijin pentru veniturile agricultorilor, iar subvenţiile devin imposibil de explicat plătitorilor de taxe europeni, din banii cărora sunt date.

Mai mult, în prezent, nimic nu împiedică un beneficiar de subvenţii să ia aceşti bani şi, în loc să-i folosească în agricultură, să îi investească în altceva. Plata unor subvenţii mari nu este o garanţie că aceşti bani se vor regăsi în silozuri sau în sisteme de irigaţii. De aceea, plafonarea plăţilor directe nu este o frână pentru investiţiile în agricultură.

O subvenţie sigură, mare, necondiţionată, nu este cel mai bun imbold pentru ca fermierul să fie foarte preocupat de cât de competitiv este, de investiţii, de modernizare.

Aceste aspecte stau la baza unora dintre cele mai frecvente critici aduse actualei Politicii agricole comune, critici ce pun sub semnul întrebării acceptabilitatea ei socială.

Măsura de plafonarea a plăţilor este una care merge în primul rând în direcţia unei mai mari transparentizări a modului în care sunt cheltuiţi banii din Politica agricolă comună. Dacă vrem ca agricultura românească şi cea europeană să progreseze trebuie să ne asigurăm că banii publici merg în investiţii, merg în infrastructură, în modernizare, în creşterea capacităţii de producţie. Şi trebuie să facem acest proces transparent.

Restructurarea fermelor şi creşterea performanţelor nu se vor realiza concentrându-ne doar pe plăţile directe. Plafonarea plăţilor trebuie văzută nu numai din perspectiva subvenţiilor directe ci şi a celorlalte măsuri existente în pachetul de reformă PAC – în special în cadrul programului de dezvoltare rurală. Banii economisiţi prin aplicarea plafonării subvenţiilor în România, vor rămâne la dispoziţia fermierilor din România. România va avea posibilitatea să folosească aceşti bani în cadrul programului de dezvoltare rurală, pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în modernizare, infrastructură agricolă, inovare, creşterea capacităţii de producţie, programe care vor fi deschise inclusiv fermelor mari.

Analizată în ansamblu, pentru fermele mari, propunerea de reformă a Politicii agricole comune nu vizează doar plafonarea subvenţiilor directe, ci şi crearea de noi oportunităţi de investiţii, modernizare, inovare. Banii nu se duc în altă parte. Sunt doar folosiţi mai transparent, mai eficient, pe baza unor proiecte cu obiective şi rezultate măsurabile.

Despre măsurile pentru fermele mici

Aşa cum am explicat mai sus, plafonarea plăţilor nu este o operaţiune haiducească, prin care Comisia Europeană ia bani de la fermele mari ca să-i dea celor mici. Măsurile propuse în pachetul de reformă a Politicii agricole comune nu avantajează fermele mari împotriva celor mici şi nici invers.

În Europa şi în România sunt diferite modele de producţie, viabile economic. Propunerile pe care le-am făcut oferă sprijin fermierilor care pot fi competitivi pe piaţă, indiferent dacă sunt mari sau mici, indiferent dacă vorbim despre pieţe internaţionale, naţionale sau locale.

Micile ferme care vor beneficia de sprijinul Politicii agricole comune nu sunt cele de subzistenţă, ci acelea care produc pentru piaţă. Am propus o schemă de subvenţii care va permite statelor membre să facă a plată fixă – cuprinsă între 500 şi 1000 de euro pe an – simplificată, către această categorie de ferme.

Este un pas uriaş spre simplificare, care va aduce beneficii atât fermierilor cât şi administraţiilor naţionale şi locale. La nivel european, aproape o treime din beneficiarii PAC s-ar înscrie în această categorie de ferme mici.

Dar există un corolar. Această subvenţie directă simplificată pentru micii fermieri va fi completată în programul de dezvoltare rurală de o schemă de restructurare agricolă. Agricultorii care îşi vor da pământul în arendă sau îl vor vinde unor fermieri care investesc, vor primi până în 2020 o plată egală cu 120% din plata pe care ar fi primit-o în cadrul schemei pentru micii fermieri.

Este o măsură care va sprijini consolidarea exploataţiilor agricole şi va fi o soluţie pentru cei care nu pot să facă performanţă în agricultură dar se agaţă de pământ pentru că primesc o subvenţie pe el şi au o sursă de venit.

În plus, micii fermieri vor putea beneficia de programe de investiţii dar şi de servicii de consiliere şi sprijin pentru dezvoltare economică şi restructurare. Finanţările pentru începerea unei afaceri cu profil agricol sau non agricol în mediul rural vor continua să existe şi în viitoarea Politica agricolă comună. Pe de altă parte, convingerea mea este că, pentru a avea şanse pe termen lung, micii fermieri ar trebui să se axeze pe produse de calitate, pe care să le vândă pe plan local sau prin reţelele de agroturism şi să se organizeze în grupuri sau organizaţii de producători. O fermă mică, individuală, care face un produs standardizat nu va putea rezista prea multă vreme concurenţei.

O a patra cale de avut în vedere, cu ochii pe 2014: Asanarea pieţei

Celor trei căi prezentate de domnul Lazea în analiza dumnealui – consolidarea exploataţiilor agricole, investiţiile în capitalul uman şi infrastructura fizică din mediul rural – aş mai adăuga o a patra: e nevoie de o asanare a pieţei agricole din România.

Avem nevoie de consolidarea exploataţiilor, avem nevoie de investiţii, avem nevoie de creşterea competitivităţii fermelor româneşti. Dar fără o funcţionare transparentă a pieţelor agricole, aruncăm banii într-o gaură neagră. Atâta vreme cât nu intră în zona economiei albe, fermierul român nu va avea un bilanţ, nu se va putea duce la bancă, nu va putea beneficia de fondurile europene care vin în sprijinul lui prin viitoarea Politică agricolă comună.

Este în interesul tuturor ca agricultura să iasă la lumină, printr-o fiscalizare abordată inteligent astfel încât agricultorii să nu simtă numai constrângerile ci şi beneficiile. Cu ochii pe 2014, România are nevoie de politici publice care să-i  încurajeze agricultorii să facă acest pas. Altcumva, România nu va putea beneficia pe deplin de Politica agricolă comună şi vom continua să ne punem aceleaşi întrebări şi cu ochii  pe 2020.