Cum și de ce își împinge China yuanul în zodia atacurilor speculative

Zilele în care China a sărbătorit intrarea în noul an, al Maimuţei, a demonstrat că pieţele financiare sunt tensionate, panicate şi iraţionale chiar dacă lipseşte din piaţă ţinta favorită a ultimelor 9 luni: yuanul.

Teama că sistemul bancar mondial stă sub presiunea dobânzilor mici a stors de vlagă coloşi financiari europeni. Nervozitatea investitorilor din pieţele financiare internaţionale a prăbuşit, de pildă, cu 30% valoarea de piaţă a Deutsche Bank. Motivul? Teama că gigantul financiar german n-ar avea suficient capital.

Dar China rămâne obsesiv o ţintă pe radarul capitalurilor speculative deoarece în procesul ei de rebalansare a economiei trimite semnale de scădere, ceea ce pentru piaţa financiară este un păcat capital.

Capcana statistică

Perspectiva generală, din avion, asupra economiei chineze este aceea că încetineşte gradual-şi asta sperie.

În esenţă însă cifrele absolute se contrazic dramatic cu procentele. E drept China nu mai afişează creşteri cu 10% ale economiei sale, care urcă modest, aşa, cu 6,8%, dând impresia că alunecă pe gheţa subţire a recalibrării economiei sale. În realitate economia Chinei s-a mărit atât de mult încât, de pildă, o creştere cu 1,8% este egală cu produsul intern brut al economiei româneşti. În 2010, de pildă, când ritmul de creştere era de 10,6%, produsul său intern brut era de 6.039,6 miliarde de dolari. În 2015, după câţiva ani de încetinire a ritmului de creştere, China are un PIB estimat la 11.384 miliarde de dolari, apropae dublu.

În 2013, de exemplu, economia Chinei, cu un PIB de 9,4 trilioane de dolari cântărea aproape de două ori cât cea a Japoniei, care afişase un PIB de 4,9 trilioane de dolari. În 2015 distanţa între cele două economii se amplificase, Japonia afişând un PIB într-o scădere uşoară, de „numai” 4,1 trilioane de dolari, de aproape trei ori mai puţin decât China.

Mai mult, presa financiară mainstream insistă asupra presupunerii că datele statistice ale Chinei sunt relative, sugerând chiar intervenţia „din pix”. Goldman Sachs, celebra bancă de investiţii, pune la îndoială datele statistice din China, devenite suspecte din cauza deselor revizuiri ale PIB şi vitezei cu care acestea sunt afişate, suspecte deci de inacurateţe.

Analiştii de la Goldman Sachs citează chiar un proverv chinezesc, guanchu shuzi, shuzi chuguan, înţelesul căruia ar fi „oficialii falsifică statistice economice, deoarece statisticile determină realizările lor în carieră„, implicând ideea că acest obicei de a măslui statisticile are o tradiţie veche, din timpurile mandarinilor.

Oricum acurateţea detelor a fost oarecum pusă la îndoială de agenţia Xinhua. Un obicei care ne reaminteşte, desigur şi nouă de celebrele statistici triumfaliste care susţineaua pleonasticul slogan „cincinalul în patru ani şi jumătate”. Diferenţa majoră între vremurile, năravurile şi interesele mandarinilor, sau între epoca de aur ceauşistă şi economia actuală a Chinei este aceea că acum piaţa chineză este deschisă investiţiilor, companiile mari sunt listate la burse, deci sunt transparente şi rezultatele macroeconomice se văd deja în buzunarele oamenilor.

Aşadar analiştii de la Danske Bank demonstrează că există verificări încrucişate în epoca modernă şi observă că, în ciuda unor cifre mai optimiste afişate de indicii bursieri, statistica oficială a consemnat o încetinire a Indicelui Producţiei Industriale afişat în februarie paradoxală în contextul datelor pieţei de capital.

Deci acesta este jocul cifrelor mari, în care procente modeste pot ascunde rezultate spectaculoase pe teritoriul realităţii.

Povara datoriilor, o falsă problemă

O altă îngrijorare a pieţelor financiare este povara datoriilor care apasă pe umerii corporaţiilor chinezeşti, care a depăşit 160% din PIB, o creştere spectaculosă în doar câţiva ani, după ce în 2007, de pildă, era de două ori mai mică, ceea ce spun analiştii agenţiei de rating Standard& Poor’s sfidează situaţia din restul economiilor mari, unde corporaţiile şi-au menţinut un nivel constant al datoriilor.

Acest raport între datoriile corporaţiilor şi economia Chinei nu are prea mare importanţă, spune economista Barbra Rockefeller într-o notă către investitori.

„China are abilitatea de a recalibra dimensiunile acestor companii şi de a recupera pierderile, dirijând datoriile către băncile de stat. Ne îndoim că investitorii în acţinile şi obligaţiunile acestor companii vor înregistra pierderi. Pot eventual deveni sursele unei noi crize financiare, depinde însă de cât de mare va fi contagiunea„, spune Rockefeller.

De altfel se pare că, în ultimele luni, ceea ce era considerată de unii analişti panicaţi o fugă a capitalurilor din China, a fost în realitate o mişcare masivă valutară a companiilor chinezeşti care-şi plăteau ratele de datorie contractată în străinătate. „Recentele ieşiri de capital au constat, printre altele, în plta graduală a datoriilor în valută ale corporaţiilor chinezeşti şi într-o creştere a depozitelor valutare ale exportatorilor chinezi, care sunt plasate în băncile locale„, au observat economiştii de la BNP Paribas.

Riscurile deschiderii economiei

Deschiderea contului de capital şi liberalizarea regimului valutar au venit la pachet cu riscuri pentru economia chineză, deoarece o vulnerabilizează prin mişcări volatile de capital şi risc valutar, dar poziţia sa externă de lichiditate şi solvabilitate rămâne solidă, spun economiştii de la BNP Paribas. „Economia Chinei, statul în particular, rămâne un creditor extern net. Activele externe, care cântăresc peste 60% din PIB, sunt formate din rezerve de valută şi asigură o protecţie împotriva şocurilor. Datoriile externe ale Chinei, de aproximativ 40% din PIB, constau în investiţii directe, chiar dacă au scăzut de la un nivel de 57%, cât erau în 2014, în favoarea plasamentelor financiare”.

O criză a balanţei de plăţi este virtual imposibilă în China, adaugă analiştii BNP Paribas, deoarece ţara nu are nicico nevoie structurală de finanţare externă datorită unui nivel mare al economiilor populaţiei şi firmelor. Potrivit statisticilor economiile din băncile Chinei sunt egale cu jumătate din PIB-ul ţării.

Acest apetit pentru economii reflectă o prudenţă de esenţă confucianistă a populaţiei şi firmelor care poate fi observată,de altfel, şi în Japonia, unde datoria publică externă este uriaşă, însă poate fi gestionată fără probleme datorită banilor pe care japonezii îi depozitează în bănci. Totuşi, avertizează analiştii BNP Paribas, impactul pe care mişcările masive de capital l-au avut asupra yuanului demonstrează că instabilitatea poate apărea chiar şi în situaţia, confortabilă, a unei ţări care este creditor net.

Vistieria, de zece ori mai mare ca a Rusiei

De altfel tensiunile din pieţele financiare ale Chinei au consumat 90 de miliarde de dolari din rezerva de valută a ţării doar în luna ianuarie, potrivit datelor afişate de banca centrală a Chinei. Cifrele arată că rezerva valutară s-a contractat sub aşteptările pieţei financiare, care paria pe o scădere cu 120 de miliarde a valutei din vistieria Băncii Populare a Chinei.

Acum banca centrală are o rezervă de 3.230 de miliarde de dolari, cam de zece ori mai mare ca a băncii centrale a Rusiei, care avea 360 de miliarde de dolari în ianuarie.

Desigur în bătăliile pieţei finaciare, pe traseul internaţionalizării yuanului şi al asaltului speculativ asupra burselor, China a consumat vreo 700 de miliarde de dolari, în special pentru a susţine yuanul.

De altfel pieţele finaciare au dezlănţuit un asalt speculativ asupra modenei naţionale a Chinei, aşteptându-se de altfel ca banca centrală să devalorizeze moneda, deoarece un yuan mai slab este confortabil pentru exportatori.

„Totuşi„, spune Allan von Mehren, „China a reuşit să calmeze pieţele prin ridicarea indirectă a pieţelor ratelor dobânzilor în pieţele monetare off-shore şi prin secarea lichidităţilor şi impunerea unor restricţii de rezerve asupra băncilor off-shore,(nr. adică din Hong Kong)”, a comantat Allan von Mehrer.

Cu alte cuvinte autorităţile monetare ale Chinei au secat izvorul de yuani al băncilor din Hong Kong atunci când presiunea speculativă se intensifica.

Inteligenţa folosirii instrumentului de ridicare a dobânzilor în spaţiul off-shore nu a afectat prea mult economia Chinei, deoarece finanţarea prin această piaţă a companiilor chinezeşti este limitată”, a adăugat analistul Danske Bank.

La capătul exerciţiului rămâne un yuan devalorizat, însă situaţia convine exportatorilor, şi, să nu uităm, China rămâne un lider pe această piaţă.

Banca centrală nu şi-a epuizat instrumentele de intervenţie

Observăm că şi în China, la fel ca în marile economii ale lumii, actorul principal al bătăliei din pieţele financaire a rămas banca centrală. În timp ce în Statele Unite şi în zona euro băncile centrale au efectuat exerciţii ample ale instrumentelor de intervenţie, prin relaxări cantitative şi prin refluxul acestora, cum e acum cazul Federal reserves, în China spaţiul de manevră este intact.

Banca centrală a Chinei are încă la dispoziţiei instrumente ale politcii monetare şi fiscale pe care le poate folosi pentru a-şi susţine economia. Rata de politică monetară a băncii cemtrale este de 2% pentru depozitele cu maturitate la un an.

Această dobândă uriaşă oferită de piaţa financiară a Chinei a atras capitalurile speculative şi se pune întrebarea de ce ar fi fugit acestea, dacă depozitele chinezeşti procurau un câştig masiv, de câteva ori mai mare decât cele americane, de pildă, unde Federal Reserves are acum o dobândă de 0,5%, de patru ori mai mică?

Este un comportament speculativ şi iraţional, admite Mark Mobius, director executiv al Franklin Templeton, acum este momentul să investeşti în China.

Reacţii probabile

„Ne aşteptăm la tăieri ale ratelor de dobândă în următoarele trimestre, în special cu scopul de a reuce povara datoriilor pentru companiile chinezeşti. Autorităţile monetare din China ar putea avea rezerve privind tăierea ratelor până în momentul în care vor observa o perioadă mai calmă pentru moneda chinezească după presiunile semnificative care s-au simţit în ianuarie„, spune analistul Allan von Merhen de la Danske Bank într-o notă către investitori.

China trece printr-un moment anunţat şi explicat de altfel, în care nu mai este interesată de creşterea puternică a economiei şi este preocupată de calitatea acesteia.

Strategia oficială anunţă un ritm de creştere în jurul a 6,5% în următorii cinci ani, dar are ambiţia de a dubla atât PIB-ul per capita cât şi veniturle populaţiei până în 2020 de la nivelele din 2010.

În plus ţinta suplimentară este scoaterea populaţiei rurale din sărăcie, un efort adresat unui număr de 70 de milioane de săraci.

Veniturile au crescut şi, adată cu ele, a urcat consumul, care este acum noul motor al economiei chineze. Băncile sunt intensiv capitalizate, iar rata creditelor neperformante, sub 2% din totalul împrumuturilor, sfidează speculaţiile privind o eventuală criză a datornicilor.

Dar îngrijorările pieţei financiare privind încetinirea economiei Chinei au un substrat global, deoarece efectele asupra restului lumii pot fi devastatoare. De altfel în vara lui 2015 când piaţa busrieră din China a fost luată cu asalt iar yuanul s-a devalorizat, acţiunile listate corporaţiilor americane au scăzut şi ele cu 13% într-o săptămână.

Aceeaşi „sincronizare” a fost observată şi în primele două săptămâni din februarie 2016, când pieţele financiare ale Chinei au fost din nou luate cu asalt de investitori şi, în paralel, valoarea acţiunilo americane a scăzut cu 8%.

China este a doua mare economie a lumii, rulează 13% din exporturile globale şi absoarbe 10% din importurile planetei. Între 50 şi 60% din cererea globală de minereu de fier, de nichel, de cărbune, aluminiu vine din China. În plus este un importaor esenţial de cupru, zinc oţel şi petrol.

În esenţă încetinirea economiei Chinei injectează panica unei posibile recesiuni globale, provocată şi de vulnerabilităţile proprii fiecărei pieţe.

Panica investitorilor este însă creată artificial, pe de o parte de tiparul clasic pentru asalt speculativ, pe de altă parte de propria nesiguranţă privind cunoaşterea economiei Chinei şi incertitudinea privind reacţiile de politici monetare, neexersate până acum.

Din perspectiva impunerii monedei sale în economia mondială China a plătit cu bani gheaţă exerciţiul, dar şi-a bifat obiectivul.

Acum yuanul este una dintre marile monede de rezervă ale lumii, fiind inclusă în coşul monedei vituale a Fondului Monetar Internaţional, SDR (Drepturi Speciale de Tragere) alături de dolarul american, euro, lira britanică şi yenul japonez.

Mai mult, recent preşedintele iraţionalei Zimbabwe, Robert Mugabe, a anunţat că doreşte să aleagă yuanul ca monedă a ţării sale, desigur în schimbul ştergerii unei datorii de vreo 40 de milioane de dolari…Reacţia oficialilor chinezi n-a fost însă emoţională, n-au sărit în acţiune, fericiţi de împrejurarea care ştampila impunerea yuanului ca monedă de rezervă. Aşa ceva se negociază atent, de aceeaşi manieră şi în aceiaşi termeni discutaţi nu demult de Alan Greenspan pe când Mexicul dorea să adopte ca monedă dolarul american.

Poate această prudenţă descrie schimbarea de atitudine şi de mentalitate a liderilor Chinei moderne.