Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în criza greacă, dincolo de declarațiile oficiale larg mediatizate, am spicuit din explicațiile oferite publicului larg pe Wikipedia, un instrument la îndemână pentru formarea opiniilor proprii, după asimilarea mai multor abordări, uneori net diferite, referitoare la acest subiect.
Acestea sunt doar câteva pasaje, care ne interesează cel puțin pentru a evita greșelile altora.
Băncile private, în mare parte germane, și-au însușit o mare parte din pachetul de salvare oferit până acum Greciei. Practic, miliardele de euro plătite de contribuabilii europeni nu salvează Grecia, ci băncile care au acordat în trecut împrumuturi riscante acestui stat.
Amploarea acestui fenomen este uluitoare. Un studiu a stabilit că datoria publică a Greciei către guvernele străine, incluzând facilitatea de împrumut oferită de UE și FMI, a crescut cu circa 130 miliarde euro ( de la mai puțin de 50 miliarde euro până la 180 miliarde euro) doar în perioada ianuarie 2010 – septembrie 2011.
În schimb, expunerea băncilor străine pe Grecia a scăzut de la peste 200 de miliarde euro în 2009 la mai puțin de 80 miliarde euro în februarie 2012. Pe parcursul a doi ani, salvatorii au pretins că Grecia este solvabilă, ceea ce a permis plata integrală a obligațiunilor deținute de sectorul privat.
Acum, circa 70% din datorie a ajuns să fie deținută de ”creditori oficiali”, în ultimă instanță de plătitorii europeni de taxe și FMI.
Un editorial din Bloomberg atrăgea atenția că, ”înainte de a-și reduce expunerea pe Grecia, acestea ( băncile germane – n.r.) ar fi pierdut sume considerabile. Acum, orice pierderi vor fi împărțite cu contribuabilii din întreaga Zonă Euro”.
Financial Times făcea trimitere la o estimare a JPMorgan Chase potrivit căreia doar 15 miliarde euro din ajutorul de total de 410 miliarde euro au ajuns efectiv în economia țării, restul ajungând în beneficiul creditorilor țării.
În plus, băncile grecești, vitale pentru reluarea procesului de investire și de creștere după șase ani de recesiune, nu au fost salvate, după cum remarca un reprezentant al London School of Economics, ceea ce ridică semne de întrebare în privința acțiunilor întreprinse pe plan european pentru susținerea statului elen.
Punct critic pentru programul de salvare, a apărut o estimare potrivit căreia datoria veche de 206 miliarde euro a fost înlocuită cu una nouă de 156 miliarde euro, ceea ce înseamnă că beneficiul se situează la jumătatea celui clamat oficial a se ridica la 110 miliarde euro.
De altfel, Der Spiegel a prezentat un scenariu în care băncile americane expuse pe băncile germane și franceze care dețineau obligațiuni grecești au manipulat autoritățile și publicul pentru a reduce eventualele pierderi ale acestora și, implicit, pentru a se proteja.
Dincolo de problema punctuală a Greciei, se pot discuta și cauzele mai profunde ale modului de funcționare al UE, care nu e de ieri sau de azi. Surplusul comercial al Germaniei cu restul UE a crescut între 2000 și 2007 de la 46,4 miliarde euro la 126,5 miliarde euro. Băncile germane au jucat un rol important în asigurarea creditului care a permis creșteri salariale la periferia Zonei Euro, unde se afla și Grecia, implicit în majorarea decalajului de competitivitate, ce nu a putut fi reglat prin intermediul unei devalorizări a monedelor naționale.
Prin posibilitățile oferite de finanțarea străină, țările de mai sus, comprimate sub acronimul cinic PIGS, au beneficiat la vedere de un nivel de trai ceva mai ridicat dar ale cărui costuri ascunse pe termen lung au ieșit în evidență în cazul Greciei. Pentru că totul se plătește de cineva, cândva.
Dar se poate pune și întrebarea cui ar mai fi vândut Germania surplusul de mărfuri necesar pentru asigurarea locurilor de muncă și creșterii economice, decât dacă nu ar fi majorat consumul intern. consum care ar fi permis și o dezvoltare mai rapidă a economiilor periferice din UE.
Desigur, cele prezentate pe Wikipedia sunt discutabile și nu scuză deficiențele guvernanților de la Atena, care NU au luat măsurile necesare pentru a evita aceste evoluții.
Alte state, cu alți politicieni – iar Portugalia e un bun exemplu – au luat măsuri de austeritate mult mai nepopulare pentru limitarea efectelor economice ale unei datorii publice excesive.
