21 noiembrie, 2021

Acest risc există, el poate fi identificat în chiar discursurile privind planul pe viitorul scurt al construcției de putere care tocmai preia guvernarea, iar dacă planul va avea eficiența celui care a început în urmă cu 6 luni, chiar se va face.
Există și un model: Ungaria iliberală a lui Viktor Orban.

Sunt câteva lucruri care sar în ochi în planurile anunțate de oficialii care negociază viitorul guvern, astfel că o să le luăm la rând, pentru a marca riscul nu doar al fiecăruia dintre acești pași, cât mai ales alinierea nefastă a unor astfel de reușite ”politice”.

1,
Primul lucru este intenția de-a modifica Constituția, în sensul unei democrații parlamentare, prin restrângerea atribuțiilor președintelui Republicii și dezbrăcarea acestuia de putere.

Anunțată mai întâi de dl. Marcel Ciolacu, în momentul deschiderii în mod public a discuțiilor cu PNL (prin reproșul blând adus liberalilor că au suficientă majoritate încât să inițieze schimbarea Legii fundamentale), teoria a fost preluată și fluturată explicit atât de UDMR (care se raportează permanent la regimul lui Viktor Orban) cât și de PSD.

Pericolul schimbării regimului politic în România rezidă în 3 direcții:

-, Scoaterea din joc a unui filtru din cele 3 prin care trec legile și numirile în instituțiile-cheie ale Statului (cele 2 camere parlamentare și președinția): e ca și cum am fi acceptat cealaltă mare prostie – trecerea la Parlamentul unicameral.

Într-o țară ca România, în care se fură cu Legea și se distorsionează până și mecanismele democratice de reprezentativitate (v. alegerile locale într-un singur tur, care fac ca un primar să poată câștiga cu 10-15% un scrutin), orice filtru e sănătos, pentru că el menține în dezbatere publică chestiunile controversate și mai oferă încă o șansă de-a bloca ceva ce e împotriva interesului public.

-, O republică parlamentară în România poate înșuruba la putere pe termen lung o alianță politică – oricare ar fi aceasta – care să-și facă planuri nu pentru o legislatură, ci pentru două-trei-cinci:
dacă cele două formațiuni se înțeleg pe împărțirea posturilor și nu se păcălesc una pe alta la împărțirea resurselor, contractelor, influențelor, sinecurilor etc.

-, Modelul a fost experimentat cu succes de FIDESZ în Ungaria:

odată ce Viktor Orban a câștigat alegerile cu o lejeră majoritate, primul lucru pe care l-a făcut a fost să schimbe Constituția.
A fost floare la ureche apoi să distorsioneze total sistemul de check & balances și sistemul electoral: astăzi se mobilizeaza toată scena politică din Ungaria să scoată FIDEZ de la guvernarea totală și discreționară, are șanse mici și, chiar dacă ar face-o, instituțiile cheie sunt populate și luate în custodie pentru ani buni de oamenii lui Viktor Orban.

2,
Există două argumente invocate în favoarea unei coabitări PSD-PNL acum, în noiembrie 2021.

Să începem cu al doilea: alianța CDU-SPD din Germania. Conparația nu funcționează din 4 considerente: Electoratul german nu are gradul violent de dependență socială de un partid sau altul, funcționează ca un barometru pentru partidele politice, partidele politice însele își iau în serios traseul ideologic și viitorul, centrul de greutate al puterii efective e pe scena politică nu în culise.

Primul argument ar fi că această coabitate intempestivă, de neconceput în urmă cu un an, dintre ceea ce numim azi – noiembrie 2021 – PSD și PNL a mai funcționat în vechiul USL și se vorbește chiar de un USL2.

Mă tem că lucrurile nu doar că nu stau așa, ci stau taman invers:
ce vedem azi nici nu se compară cu USL, pentru că atât PNL cât și PSD sunt partide fundamental diferite față de acum 10 ani, la fel cum foarte diferit este și aparatul de stat față de cel de atunci.
În acest deceniu, centrul de putere aflat îndeobște în afara scenei politice a intrat pe scenă, a descoperit avantajul justiției selective, controlul unor sectoare din economie și avantajele contraselectiei de cadre politice – atât de evidentă în ultimele 2-3 legislaturi.

3,
Să numim ”atipică” schimbarea bruscă de bară și ingineria politică operată în PNL și pe toată scena în ultimele 6 luni:

Această ”atipicitate” aruncă într-o confuzie ideologică electoratul unui partid mare (e al doilea pe scenă) ca PNL, care are un electorat ce nu ține morțiș să voteze.

Experții în psihologie socială și în sociologie ar trebui să fie îngrijorați și de locul gol lăsat în electorat de PNL, și de ce vor face 10-15% din populația votantă activă. Ei, ce vor face?

În primul rând, nu se vor duce la vot:

Chiar și cu un public ideologizat, prezența la vor în 2020 a fost de 33,4%! După ce în 2004 fusese de 58% – cu un 39% în 2016 și 42% în 2012.

Există, în acest șir al coborârilor un element care merită atenție:
la alegerile din 2008, procentul a fost de 39%, o coborâre de la 58% la precedentele alegeri, prăbușire care nu poate fi explicată exclusiv prin emigrarea românilor în anul care trecuse de la aderarea la UE (românii cu grad mic de dependență de stat și-au luat soarta în propriile mâini și au plecat):
între cele două alegeri am avut guvernarea lui C.P. Tăriceanu, cu guvern minoritar sprijinit de PSD – fapt care a alungat de la vot electoratul de dreapta – măcar că tocmai se scurseseră 3 ani foarte buni, de credit cu buletinul și bani din elicopter.

Rescrierea ecuației politice prin coabitarea PSD-PNL va avea un impact semnificativ în consolidarea unei drepte autentice românești:
spun ”dreapta” și nu ”conservatorism” (căci e o stupizenie să consideri dreapta ca fiind conservatoare și stânga fiind progresistă – progresul în lumea asta s-a realizat mereu, pe cauze teoretice bineștiute, pe dreapta), căci cu adevărat conservatoare este formațiunea AUR.
Căci USR încă mai are de lucru până la a-și limpezi și propaga cu claritate ideologia, astfel încât să devină un pol politic.

Or România tocmai își demantelează formațiunea de dreapta/centru dreapta după modelul german al CDU și chiar CSU.
Și dacă autorii planului din noiembrie 2021 cred că ”conservatorii” se vor alinia la AUR – eventual AUR-PMP – înseamnă că această inginerie a democrației românești nu e spre binele României.

Ce să mai spunem de democrație cu 20 și ceva% prezență la vot, că acolo ne ducem după 33-ul% de anul trecut?

Democrație iliberală nu înseamnă neapărat să te ridice poliția și serviciile secrete de pe stradă, ca în Rusia:
e suficient exemplul Ungariei politice și administrative – acolo unde un partid politic a modificat Constituția și legile astfel încât cu foarte mare greutate se mai poate produce o rotație la putere și a schimbat și mecanismele de funcționare a instituțiilor cheie:
să nu cumva să uităm de numele propuse pentru arestare de Rodica Stănoiu în ședințele PSD ale începutului de ani 2000: atunci să vezi negocieri între Marcel Ciolacu și … cine-o mai fi după Florin Cîțu.

Dar mai bine să ne uităm puțin ce ar putea urma la noi:
cum vor arăta administrația, contractele, justiția aflată dispoziția puterii (a puterii politice și a puterii de facto – apropo, se mai aude ceva cu băieții ăia liberali care-au fost înregistrati cu trafic de influență în biroul lui Cătălin Drulă și apoi au trecut în tabăra lui Florin Cîțu?), a pieței libere la contractele publice, a sinecurilor din deconcentrate.

Ce vedem chiar reprezintă un pas înainte? Care să vină din mult invocata ”stabilitate politică” – fără onestitate ideologică, fără grija față de efectele pe societate? (Cu adevărat stabilitate politică avea guvernul lui Ceaușescu).
Dacă ne uităm în urmă, ultimele 2 legislaturi au fost dominate de PSD, cu o stabilitate politică reală de peste 65% din Parlament. Oare planul (PLANUL) actual să aducă altceva decât riscul pe care ne lasă să-l întrevedem uriașa mișcare de trupe, mărșăluind din culise spre scena oficială?

**(Citiți și: ”Cristian Grosu / Cum am ajuns noi statul paralel”)**

Desigur, lucrurile se pot schimba – în primul rând prin ruperea ”unanimităților” care azi decid la nivel conduceri în PSD și PNL – apoi prin adunarea cohortelor de nemulțumiți de actuala împărțeală, sau chiar a luptelor pentru putere mai ales din PNL. Ba chiar am putea conta și pe dezmeticirea, la un moment dat, a unora din artizanii actualului construct politic, atunci când se vor afla în fața unor fenomene care acum nici nu le trec prin minte.

Se vor pierde, însă, iarăși niște ani și niște oportunități de reformă – așa cum s-a irosit această fereastră de 4 ani fără alegeri, adică fără presiune electorală – și nu toți românii sunt dispuși să (mai) aștepte:
pură statistică, de când m-am apucat de scris acest text și până l-am terminat, 26 de români au mai plecat din țară. Iar ăștia nu mai pleacă la căpșuni.