N-am să uit niciodată privirea lui Doru (personaj real), în acel miez de zi din acel miez de vară din 1999. Luciditatea sadică cu care i-am comunicat în ce situație nașpa se află rostul lui pe lume – deși nu premeditasem nimic : reacția mea fusese cea mai pură și implacabilă impulsie de viață.
Cu un an sau doi înainte – nu mai știu exact – amândoi decisesem să ne direcționăm jumate din energia zilnică pentru ”propășirea României”, aproape indiferent cu ce preț : eu ca ziarist, dispus să port în spinare zeci de procese de calomnie din partea mafioților zilei și locului, el, ca om de afaceri dispus să înfrunte ”sistemul” :
eu: aveam, pe vremea aia, doar 4 copii, și deprinderea de-a mă uita peste dealuri la România de peste 20 de ani și convingerea că ce fac, scriu sau nu dorm va mișca ceva într-o țară de rahat pe o planetă de căcat într-o galaxie jenantă : o să fie altfel!
Doru: avea controale de la fisc în fiecare lună , niciodată ăia nu-l amendau și nu-i puneau vreo poprire. Eu i-am deschis ochii la un moment dat : oficialii statului îi verificau nu atât prezumtivele ilegalități, cât prețurile : niște inși de la fisc trecuseră în civilie (sanchi!) unde-și deschiseseră o firmă care făcea exact ce făcea Doru : export de carne procesată, cu – mă-nțelegi! – valoare adăugată mare.
Poate că nu strică să fie știut : ”operam”, amândoi, în județul lui Hrebenciuc, al lui Iacobov, al fraților Sechelariu – poate cel mai ostil loc din România anilor 90 – chiar dacă la putere erau – of, ce vorbă mare – ”partidele democratice” : oamenii își vedeau înainte de proiect.
Și: nici Doru și nici eu nu aveam bani : era cam ca în Paradis, când Adam – fără cont în bancă, fără internet și mobil și cu Eva la ciclu – îl înfrunta pe șarpe. Cu mânile goale.
Doru mă convocase – în acel miez de zi din acel miez de vară la o cafea cu mare caracter simbolic. El reușise : reușise, cu o zi înainte – și-mi adusese dosarul ORIGINAL, ca să mă spulbere – un export în valoare de 122.000 de lire sterline către Anglia. Eu o dădusem cam nasol : doar jumătate din procesele mele cu mafioții ajunseseră la termen și mă achitaseră.
În timp ce eu făceam ”peștiori” pe unghie în fața exclamației lui – ”Îți dai seama, am adus în țara asta pe care nimeni n-o bagă în seamă 122.000 de lire sterline!” s-a produs dezastrul : în fața cârciumii Subway – unde amândoi ne celebram victoria parțială și discutabilă – peste țiuitul miezului de zi din acel miez de vară, se suprapune un alt țiuit : un Porche (nu-i mai știu vesriunea – , suficient că era Porche) oprește lângă șpitzurile deștelor noastre lugite pe trotuar și din el coboară, cu freza dată cu briantină, puștiul unui magnat (de fapt, hai să fim serioși : al unui măgnățel) local. Devastator : Și eu și Doru știam amândoi că banii pentru Porche-ul de sub freză și sub muci nu figurau în nicio contabilitate de pe teritoriul României.
Diavolul din mine a ignorat privirea fixă, de revelație a lui Doru și i-a tras cuțitul până jos, sub buric : ”Na, Dorule: uite unde ți s-a dus valuta muncită în ultimele 7 luni. Măcar ai încasat factura?”.
Nu mai știu mai nimic de Doru de vreo 5-6 ani : eu am insistat cu demența proceselor mele, el cu exportul lui de carne procesată, ”cu valoare adăugată mare” (ajunsese high level : nici englezii nu erau suficient de serioși față de standardele lui – ”l-au dat afară pe Dave din firmă – nu se mai putea cu ritmul lui” – mi-a strecurat Doru, la un moment dat) – s-a afiliat unui partid despre al cărui lider eu i-am spus, textual, că e un bou. (Boul e la butoane și azi și dacă l-aș vedea pe Doru i-aș spune tot așa : ”Ți-am zis eu că e un bou?”).
Doru și cu mine, însă, ne decisesem, în serile în care ne trăgeam sufletul după o zi românească judecată după standarde foarte neromânești, să avem un mic azimut de raportare : Curtea Constituțională – aveam noi doi mici superstiții legate de legitimitate și constituționalitate bazate pe legături personale cu experții idealiști ai domeniului – și deciziile ei. Cu un amendament : ce facem cu deciziile Curții când ele sunt contrazise de realitate ?
N-am ajuns la un răspuns comun – era de la sine înțeles că asta-i o chestie la fel de insolubilă precum teoria lui Maister Eckhart privind rostul suferinței și acceptul lui Dumnezeu asupra acestui rost :
cum însă noi eram nu doar suflete vii și nemuritoare, ci și români sadea și repede trecători, eram deciși să luptăm până la capăt și să mergem, în fața lui ”Dumnezelea” (cum zice Cărtărescu) cu jalba noastră : până când ?!
Nu știu ce mai face Doru și nici nu îndrăznesc să-l disturb : există dezamăgiri în care nimeni nu te poate ajuta – poate tocmai pentru faptul că logica și rațiunea (și: litera legii) contravin flagrant bunului simț : ”când p…. mamii lui a avut ăsta timp să cheltuie ce am adus eu în țara asta după luni bune de muncă?” – cum exclamase, pentru sine, numai pentru sine, Doru, în acel miez de zi din acel miez de vară? O fi știind, el Doru, că freza aia a trecut și ea, de la integrarea în UE încoace, la nivelul următor : și-o fi luat femeie, o fi făcut copii din ăia de-ai lui, și-o fi aliniat pretențiile la noua creșetere de PIB ?
Of, Dorule – i-aș spune azi dacă l-aș vedea – n-o să-ți vină să crezi : da, freza aia dată cu briantină care-a coborât din Porche scapă (el sau tac-su pe care-l știm amândoi) printr-un simplu OUG dat de guvern chiar dacă mai apoi e respins de Parlament – deși lumea pare întorsă cu susul în jos iar România a ajuns un reper al anormalității în lumea normală:
nu-i totul pierdut. Azi, la 18 ani de la cafeaua aia, indiferent de cât de bine sau pieziș îți merge – că faci tot 122.000 cu speranță sau 12,200 milioane (cât și cred, de altfel, că faci) cu silă și resemnare ce-o fi în sufletul tău – nu-i totul pierdut :
Facem un act adițional, pe gentleman-agreement – la contractul ăla, de demult ? Altfel, nu plătește nimeni,. NIMENI.
