domeniu şi instrument de cunoaştere a realităţii economice, referitoare la resursele economice separate patrimonial. C. este apreciată ca fiind, concomitent, o tehnică, o ştiinţă şi un limbaj economic. Ipostaza de tehnică este cel mai adesea invocată în lucrările de specialitate. C. este o tehnică de ordin cantitativ, de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiilor privind fluxurile economice din activitatea unei întreprinderi. C. înregistrează şi sistematizează, într-un mod semnificativ, fluxurile economice în expresie monetară, întocmeşte documentele contabile de sinteză şi interpretează re- zultatele  şi evoluţia situaţiei financiare a între- prinderii. Asemenea aspecte presupun o temeinică pregătire şi chiar un anumit har. Unii autori califică domeniul contabil ca ştiinţa conceperii şi interco- nectării conturilor, urmărind formularea şi utilizarea unei teorii contabile universale. Cel mai adesea, spe- cialiştii ataşează c. cinci paradigme fundamentale: abordarea inductivă, abordarea deductivă, abordarea predictivă, abordarea psihologică şi teoria economică a informaţiei.  C. poate fi acceptată  şi ca limbaj economic specific, ce presupune o sintaxă, o semantică  şi o practică a utilizării sistemului de semne. Toate acestea conduc la aprecierea c. ca un important model de joc economico-social, având ca principali operatori: utilizatorii de informaţii  – contabilii, producătorii de conturi, controlorii calităţii informaţiilor; normalizatorii de reguli contabile. C. cunoaşte în prezent tendinţe semnificative, cum ar fi: mutarea centrului de greutate de la o informaţie istorică la o informaţie previzională; deplasarea de la un interes pentru informaţiile construite, pe bază de convenţii, la unul pentru informaţiile care reflectă realitatea exprimată mai mult sau mai puţin în fluxuri de trezorerie; integrarea prelucrării informaţiilor contabile în sisteme informatice performante etc.