Criza Uniunii Europene – chiar și aflată pe buza stagflației și cu o industrie care nu reușește să-și revină – e cu totul alta decât cea economică. Iar România – chiar ținând cont de specificul ei cultural – e jucătoare și ea în această criză.
Vorbind de UE, rădăcina crizelor stă în destrămarea socială internă provocată de ideologie și alimentată de criza de leadership: cu jumătate de an înainte de alegerile europarlamentare, electoratele lunecă sau, spus mai direct, sunt împinse cât mai spre dreapta posibil de către excesele brutale ale stângii ,așa-numit progresiste, ajunsă ea însăși o formă extremistă de stânga. Nu e aici loc suficient pentru exemple, dar semnalul dat de blânda Suedie și pașnica și relaxata Finlandă – unde dreapta categorică a câștigat, după decenii de socialism democratic funcțional – sunt un semnal clar pentru ce va urma în țările în care reacția politică e îndeobște mai vehementă.
Această ideologizare forțată a vieții private, care creează o contrareacție furioasă pe tot continentul, se face prin intermediul leadershipului, care pare a avea o agendă foarte diferită de cea a cetățeanului pașnic și bun contribuabil: de fapt, Europa vizionară politic s-a rupt de realitate odată cu dispariția trioului Thatcher-Mitterrand-Kohl (și a pupililor lor politici), o generație care, petrecându-și copilăria în război și printre ruinele lăsate de război îl priviseră pe diavol în ochi: cunoșteau natura umană, fibrele sensibile din cetățenii pentru care lucrau, credeau în realitatea războiului și erau în stare să facă orice pentru a crea societăți de indivizi puternici și responsabili social.
Leadershipul actual e alcătuit din inși destructurați social, cu competențe cel mult profesionale, creați în laboratoarele corporațiilor și drogați cu incantațiile stângii gregare care nu dă doi bani pe individ, sau ieșiți din peșterile celeilalte extreme – populismul gros și inconștient.
Această necunoaștere a popoarelor proprii, și chiar a popoarelor, în general, duce – chiar azi, sub ochii noștri – la destrămarea convingerii că Uniunea Europeană e o familie de popoare funcțională prin cooperare.
Suprapunând această realitate peste cea a crizelor multiple – între care și războiul din Ucraina – care presează suplimentar acest conglomerat de țări, putem vedea cele trei războaie autentice (adică nu metaforice, ci autentice) în care e prinsă, azi, România:
1. România e în plin război – e drept, fără componenta militară – cu Rusia, care nu numai că îi bombardează aproape săptămânal granița de pe Dunăre, ci și luptă la București și în fiecare județ al țării să contamineze, să dezechilibreze ecuația politică internă și să facă din euroscepticism o armă de câștigat alegerile.
Războiul e greu pentru că, de partea Rusiei și Chinei, un alt inamic sistemic care se insinuează în afacerile economice sunt grupuri de putere românești de reală influență, care acționează aici, cot la cot cu jumătate din Biserica Ortodoxă, care, dacă ar putea, mâine l-ar pune patriarh pe Teodosie. E, adică, și un război cu Rusia (autentică, nu metaforică) din interiorul granițelor României.
2. România e în plin război (RĂZBOI) – chiar dacă fără componentă militară – cu Austria. Și nu numai cu Austria, ci cu toate statele europene care fac jocul Rusiei și care blochează integrarea completă a României în UE, ca țara cea mai vulnerabilă geopolitic.
Chestiunea blocării din Schengen nu e doar o confruntare politică și atât – ca un meci de stadion de la care plecăm dezamăgiți la o bere sau, dacă vom câștiga, ne alegem cu o cupă din tinichea:
Schengen este pentru România ieșirea din izolarea geografică și chiar geostrategică – căci între noi și Europa stau Serbia, Ungaria și Austria, state de neocolit și state violent prorusești –, iar în spate avem Rusia.
Nemaivorbind de faptul că agresiunea Austriei asupra României ne produce atât prejudicii economice enorme, dacă e să le adunăm an de an – la care se adaugă cele de gestiune a mentalității sociale privind raportarea la UE: numai astfel poate prinde discursul rusesc despre „sclavii Europei”.
(Citiți și: ”Cristian Grosu / Zilele când nu explodează bomba – sau despre binele accidental din Statul român”)
3. România e în plin război cu ea însăși: când se va învinge pe sine, va învăța că toate celelalte războaie – inclusiv cele interne, care privesc dezvoltarea și adecvarea la aceste momente astrale din punctul de vedere al oportunităților – pot fi câștigate fără să tragem un foc.
Dar pentru asta avem nevoie de câțiva lideri mai vizionari decât cei europeni.
*
Textul de mai sus e o preluare din CRONICILE CursDeGuvernare nr. 81, editorialul de număr, apărut saptamana trecută.
***
(Citiți și: ””Fiica risipitoare a Europei” – au apărut Cronicile nr. 81. Sumar, titluri, autori”)
***
2 răspunsuri
Da D-le Cristian GROSU, excelent !
…”Dar pentru asta avem nevoie de câțiva lideri mai vizionari decât cei europeni. ”
si de mai multa EDUCATIE …as completa eu.
Cu mult respect
Ca de obicei, comentarii pertinente. La obiect.
Observaţie: mi se pare exagerată (conştient, de dragul demonstraţiei) relaţia (război) cu Austria. Bulgaria este şi ea dezavantajată geografic, între Serbia şi Turcia; şi nu numai Austria obstrucţionează intrarea Bulgariei şi României în Schengen ci şi Olanda iar motivul hotărâtor nu e prietenia lor cu Rusia ci corupţia endemica din România-nu dotarea tehnică face nesigure graniţele ci vameşii.