Cristian Grosu / Cea mai tare măsură de securitate a României. Discuția mediului de afaceri cu guvernul

România trebuie să se înarmeze, armele vor fi cumpărate de la aliați, care ne vor oferi, la pachet, nu doar know-how și contractele offset, ci și garanția unei intervenții armate în caz că suntem atacați.
OK: dăm încă 0,5% din PIB pentru achiziții, mai facem niște încadrări de voluntari, permanentizăm forța NATO în România și pe asta am rezolvat-o.

Există însă un lucru pe care niciun aliat nu ni-l va putea oferi – o măsură de securitate care, în ultimele 12 de luni a devenit la fel de importantă ca adecvarea investițională militară, și care – deși aparent (APARENT) ține de economie, nu mai are de multă vreme treabă numai cu economia:

E vorba de aderarea României la moneda euro – mecanism care ar lega indestructibil România de Vest, în condițiile în care România este, în acest moment, graniță – deocamdată numai pe Marea Neagră, cu Rusia.
”Păi oricum suntem legați de Vest, nu de aia facem parte din UE?” – se poate intreba cineva. NU facem parte din Vest în integralitatea relațiilor dintre statele care se leagă una de alta în Vest:  invazia Ucrainei de către Rusia a arătat că, între statele UE, există deosebiri fundamentale de politici economice și de politică externă, iar moneda euro e  una dintre asemănările care vor putea fi șterse foarte greu și care dau coeziune chiar și acolo unde nu e coeziune.

În rândurile de mai jos: de ce aderarea la euro e o chestiune de securitate națională și de ce România nu-și bate capul să intre în locul de unde nu ar mai putea fi scoasă cu niciun chip.
Mai întâi ipoteza, ca în problemele de matematică:

1, Caracterul economic al monedei euro este secundar caracterului politic.
Nu are cum un euro din Grecia să fie egal cu unul din Germania sau Luxembourg – și în general e un nonsens economic ca un euro dintr-o țară cu inflație 5% să fie egal cu un euro dintr-o țară cu inflație de 10%.

Diferența este asumată de statele bogate care susțin valoarea din spatele monedei  – pentru că o uniune (Uniune) politică aduce mai multe beneficii economice și de securitate decât una sec monetară.  Moneda euro este, așadar, una preponderent politică, iar echilibrele macroeconomice din statele membre au darul mai mult de-a proteja aceste state să n-o ia razna (cum a fost cazul Greciei) și abia mai apoi să protejeze uniunea de delirul local.

2, Măsurile necesare aderării la moneda euro sunt esențiale pentru sănătatea economiei naționale a statului care aderă – iar asta înseamnă inclusiv pentru sănătatea ecosistemului de business.

Acestea fiind spuse, să facem un inventar al câtorva fapte care străbat viața noastră publică într-o tăcere jenantă:

a, În urmă cu exact 3 săptămâni, în data de 15 mai, Consiliul Fiscal publică – cu mare discreție – un Raport întocmit împreună cu 20 de economiști de toate culorile și școlile de gândire, document menit să redeseneze sistemul fiscal pe care stau echilibrele macro ale României. (Un link – AICI). Documentul trece în grabă și doar atins cu portiera prin presă, e depus la guvern și Cotroceni și discutat cu autoritățile și… și gata.
Esența Raportului: în conjunctura actuală, dezechilibrele macroeconomice ale României au ajuns, deja, un risc la securitatea națională.

b,  În urmă cu numai 3 zile, 3 organizații de top din business – Concordia, AOAR și AmCham – depun la guvern documente și solicitări ca Raportul citat mai sus să fie luat în serios și să se treacă la treabă cu creionul în mână peste el. Scrisorile și documentele mediului de afaceri n-au fost făcute publice de către emitenți – rareori s-a văzut o atât de mare preocupare ca autoritățile să nu fie supărate de către economie cu vreo formă de presiune publică, cum ar fi fost niște scrisori deschise:

Mediul de afaceri se roagă, pur și simplu, de coaliția de guvernare, să pună ordine în sistemul fiscal.

c, În urmă cu numai 4 zile, Comisia Europeană publică Raportul de Convergență, prin care dă undă verde Croației să adere la moneda euro de la 01 ianuarie 2023, mângâie pe creștet Bulgaria și-i să speranțe să insiste și ea, evaluează statele prezumtiv candidate la uniunea monetară. Ajunge și la România: nu doar că stă cel mai prost ever dintre toate statele, dar e și singura care e în deficit excesiv încă din 2019 – de dinaintea pandemiei – ba chiar numai o nenorocire ca pandemia a salvat-o să intre în procedură, dat fiind că limita a fost temporar abolită.

(Citiți și: ”DOCUMENT / Regândirea sistemului fiscal: analiza unui grup de 20 economiști. echilibrul economic al României și siguranța națională”)

Cele 3 evenimente de mai sus – contabilizabile pentru numai o săptămână – NU sunt doar o simplă problemă de indisciplină politică sau administrativă: ele reprezintă, așa cum vom vedea mai jos, un mecanism prin care România este ținută chiar de către cei care o conduc, în afara jocului care tocmai se resetează în Uniunea Europeană:

De ce nu ține comparația cu Polonia și Ungaria

Dacă întrebi politicieni de calibrul și competența dlui. Ciolacu, riști să ți se spună că nu intră în zona euro nici Polonia și Ungaria – argument pe care-l tot auzim încă din epoca Dragnea.

Argumentul e fals din două mari motive:

În primul rând, atât Polonia, cât și Ungaria, îndeplinesc condițiile de aderare – abaterile de la cifrele care dau sănătatea macroeconomică sunt punctuale și ușor de îndreptat, ele sunt menite să creeze avantaje economice naționale conjuncturale.

În al doilea rând, politicile economice ale Poloniei și Ungariei sunt astfel construite încât flotarea cursului se face în avantajul competitivității economice: atât zlotul cât și forintul sunt flotate – de către băncile centrale ale acestor state – cu mult mai mult decât o face România (care-și ține cursul aproape fix) – cu 7-10-12%, tocmai pentru a susține exportatorii, pentru că ambele sunt pe excedent comercial.

În timp ce România își ține (cu eforturi și cheltuială) cursul aproape fix pentru a nu expanda inflația (și așa mare, și care ne vine din interior mai mult decât din exterior – și asta e o altă problemă), Ungaria și Polonia au o cu totul altă rațiune pentru a nu adera la euro și a-și păstra cursul flotant.

Astfel că, ambele state își păstrează echilibrele macro necesare sănătății economice asemenea unor state din zona euro, dar își și permit să speculeze în avantajul acelorași economii politicile monetare.

România, politica UE și  familia euro

Trecerea la euro aduce cu sine probleme economice conjuncturale – asta s-a petrecut în toate statele, însă adoptarea monedei unice însemnă în primul rând o aliniere politică, într-un moment în care nici măcar în Uniunea Europeană nu există o singură linie politică compactă.

Aici, în Estul Europei, la granița cu Rusia și cu zona de conflict care anunță a se croniciza, preocuparea politicienilor români ar trebui să fie legarea cu orice fel de lanțuri disponibile de Occident, în condițiile în care vechile alianțe nu doar că sunt scoase la suprafață de război, dar sunt dublate de alte alianțe, care tocmai se parafează.

E limpede că Polonia devine țara strategică pentru SUA – care se va preocupa de bunăstarea ei așa cum a făcut-o în anii 50-70 de după război cu Germania Federală, pentru a avea un cap de pod prosper economic și stabil politic.
E limpede și că Ungaria va rămâne pârghia de acțiune a Germaniei către Est – așa cum a fost în epoca Merkel (de aia și-au și permis derapajele pentru care au fost mereu amenințați, dar niciodată sancționați cu adevărat) – la care se adaugă combinațiile politice ale lui Viktor Orban, care o vor ține mereu pe harta deciziei.

Dacă Bulgaria intră în zona euro înaintea noastră, rămânem chiar singuri, rămânem în afara jocului – poate doar ceva mai înarmați, cu vreo 2 fabrici de armament în offset și cu niște comisioane plătite/primite.

Problema e, însă, nu doar că nu are nimeni de la butoanele României interes să intrăm în zona euro: problema e că, din câte se vede din acțiunile guvernamentale de ani de zile, sunt destui care au interes să NU intrăm.
”De ani de zile”: în 2016 îndeplineam deja criteriile de aderare, singurele modificări la acea dată pe care trebuia să le facem țineau de legislația care garanta independența BNR.

Cât despre ce înseamnă ca cineva să aibă interesul să NU se facă un lucru anume: să încercăm să ne închipuim cum ar fi arătat trupele și navele rusești în Marea Neagră dacă acolo ar fi exploatat astăzi Exxon. Liviu Dragnea i-a refuzat atunci legea offshore tocmai dată în urmă cu 2 săptămâni, agățându-se de… 10 miliarde de dolari pe care România i-ar fi câștgat în 10 ani: adică o sumă care în România se fură numai din GAP-ul la TVA într-un an.

Economia, aderarea la euro și echilibrele macro

Revenind la poziționarea economiei reale și a mediului de afaceri față de sănătatea macroeconomică și aderarea la euro, să mai adăugăm un lucru: atât oamenii de afaceri cât și sectoare întregi din economie încep să rezoneze cu principiile economice care trebuie să fie fundamentul stabilității financiare a României.

(Citiți și: ”Cum calculează piața și investitorii dobânzile României și de ce ne țin campioni la costurile de împrumut”)

Creșterea valorii adăugate în economie adusă de câteva sectoare cum sunt IT-ul și serviciile, precum și miliardele promise de UE prin PNRR pot fi, însă, compromise de prețul tot mai mare pe care-l vor avea aceste dezechilibre atunci când vor intra la scadență – căci asta se va întâmpla. Or, atunci nu va mai fi vorba numai de bani, ci și de teama investitorilor de-a-și aduce banii aici – într-o țară graniță cu conflictul, dezechilibrată macroeconomic și rămasă în afara jocului european.

De fapt, ăsta pare să fie și interesul clasei decidente în România: ”în afara jocului” înseamnă tot mai puține întrebări, tot mai puține reguli de respectat, politici rudimentare de administrare a economiei și societății – adică ceea ce-și dorește orice politician care nu vrea decât să-și prezerve accesul la resurse.

Cât privește sectoarele clientelare din economie – gen HoReca, care a ajuns să nu mai plătească aproape nimic, în timp ce produce deficit comercial de ani de zile și e numai mașina de produs consum în care guvernele aruncă banii împrumutați cel mai scump din UE – antreprenoriatul acestor sectoare trebuie să mediteze ceva mai mult la ce poate face statul (într-o economie de piață) pentru economie:

Nu doar clișeisticele ”educație” (pentru forța de muncă), ”infrastructură” (pentru toată lumea) și ”administrație” (pentru eficiența statului): ci și cea de-a patra obligație a statului față de economie:
echilibrele macro, fără de care totul devine impredictibil.
Căci după ce Partidul și serviciile vor câștiga alegerile din 2024, s-ar putea să ne trezim cu aceeași fiscalitate reactivă – pe măsura dezechilibrelor, datoriilor și costurilor de finanțare acumulate acum – de care ne-am mai lovit de câteva ori în ultimii 15 ani ca de niște bolovani puși în drum:
atunci să vezi sectoarele care azi se anunță sclipitoare, cum se vor împotmoli  în improvizațiile care ne țin, de 30 de ani, la ușa Europei.

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Noua eră și România ei”)

***