Costul orar al forţei de muncă crescut în trimestrul II 2018 cu 15,6% faţă de aceeaşi perioadă din 2017 (+9,36% comparativ cu T1 2018), potrivit datelor anunţate de INS.
Este un ritm mai mare şi în creştere faţă de cele din trimestrele precedente (12,72% în T1 2018 şi 14,29% în T4 2017), cu topul dat de sectorul bugetar şi cu industria prelucrătoare la coada activităţilor din economia naţională .
Deja, la majorarea costului unitar al muncii, conform celor mai recente date prelucrate de Eurostat, România figura deja în T1 2018 pe locul 2 în UE, cu 145,8%. Acest indicator este definit ca raport între costurile cu munca şi productivitatea muncii, urmărit după o metodologie europeană unitară la nivelul tuturor statelor membre UE.
Referinţa o constituie anul 2010, la nivelul de 100%. Pentru poziţionarea corectă, menţionăm că pe primul loc apărea Bulgaria (155,5%) iar în urma noastră ţările baltice ( Letonia cu 142,1%, Estonia cu 136,1%, Lituania cu 133,4%) şi Ungaria (130,0%). Cehia (119,7%), Slovacia (115,3%) şi Polonia (111,8%) consemnau valori mult mai reduse.
O parte din aceste ritmuri se datorează nivelului redus de plecare al remunerării muncii dar trebuie avută multă grijă în a nu forţa o majorare prea rapidă în raport cu creşterea productivităţii muncii.
Or, rezultatele din prima jumătate a anului în curs nu sunt tocmai încurajatoare, din moment ce avansul acestui indicator ( calculat pentru industrie, conform uzanţelor) a fost la jumătate faţă de anul precedent.
Dacă la finele anului trecut creşterea costului cu forţa de muncă a fost aproximativ dublă în raport cu avansul PIB (estimat la 6,9%), în T2 2018 s-a ajuns la un raport de aproape patru ori mai mare, pe fondul reducerii ritmului de creştere economică la doar patru procente.
Decorelarea majoră dintre cei doi indicatori ridică deja semne de întrebare.
În structura pe ramuri de activitate, se pot observa diferenţe considerabile în materie de creşteri salariale.
Tocmai sectorul bugetar ( unde cuantificarea productivităţii muncii este cea mai discutabilă, dar impune trendul pe piaţa muncii), s-a detaşat în fruntea economiei şi a trimis media la peste 15%, deşi industria a rămas undeva la ceva mai mult de 10%, alături de activităţile de spectacole, culturale şi recreative.
Creșterea costului muncii pe ramuri
Iată cu cât a crescut costul forţei de muncă pe diferitele ramuri ale economiei, clasificate potrivit normelor internaţionale:
Aşezarea bizară a creşterilor de costuri salariale în economie, cu cei plătiţi din taxele şi impozitele colectate în fruntea angajaţilor, va deveni tot mai puţin sustenabilă.
Colectările la bugetul public au deja dificultăţi în a ţine pasul cu ritmul de creştere al salariilor bugetare şi al pensiilor, care au primit încă o indexare de 10% la mijlocul anului.
Reamintim că valori cu două cifre ale creşterilor de venituri sunt rare într-o economie aşezată. Ponderea salariilor în costul produselor a contribuit deja la un avans de peste şase procente al preţurilor producţiei industriale.
Avans tot mai greu de acomodat pe lanţul comercial şi care se va vedea inevitabil, într-o măsură mai mare sau mai mică, în inflaţie.
