Marea Cameră a Curţii de Justiţie a UE a anulat marți decizia Tribunalului UE prin care a fost anulată decizia Comisiei Europene ce stabilea că despăgubirile de 395 de milioane de euro (178 de milioane de euro, plus dobânzi şi penalităţi) impuse de Tribunalul arbitral de la Washington (Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții, ICSID) către fraţii Ioan şi Viorel Micula erau considerate ajutor de stat.
De asemenea, marți s-a stabilit rejudecarea cauzei la Tribunalul UE.
„Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat necompetența Comisiei de a examina, în lumina dreptului ajutoarelor de stat, despăgubirea plătită unor investitori suedezi de către România în executarea unei hotărâri arbitrale”, precizează comunicatul prin care CJUE prezintă hotărârea de marți.
Consimțământul României la sistemul de arbitraj prevăzut de Tratatul bilateral de investiții privind promovarea și protejarea a investițiilor (TBI), semnat în 2002 de Regatul Suediei și România, a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.
Reamintim că Ministerul Finanțelor a virat către cei doi oameni de afaceri cele aproape 400 de milioane de euro, în 2019, după ce frații Micula au blocat conturile Romatsa, Nuclearelectrica şi Conpet pentru recuperarea banilor.
Aprecierea CJUE:
„Curtea amintește că ajutoarele de stat trebuie considerate acordate, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data la care dreptul de a le percepe este conferit beneficiarului în temeiul reglementării naționale aplicabile.
Elementul determinant pentru stabilirea acestei date este legat de dobândirea de către beneficiari a unui drept cert de a percepe ajutorul în cauză și de angajamentul corelativ al statului de a acorda acest ajutor. În fapt, acesta este momentul în care o astfel de măsură este susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
În speță, Curtea constată că dreptul la repararea prejudiciului invocat de investitorii suedezi, deși izvorăște din abrogarea, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale de către România, nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, care nu doar că a constatat existența acestui drept, dar l-a și cuantificat. Prin urmare, abia la finalul procedurii arbitrale investitorii au putut obține plata efectivă a despăgubirii, chiar dacă aceasta vizează parțial repararea prejudiciului pe care pretind că l-au suferit pe parcursul unei perioade anterioare aderării României la Uniune.
Astfel, având în vedere faptul că măsura de ajutor vizată a fost acordată după aderarea României la Uniune, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.
Curtea precizează că chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală poate constitui un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, depășește competența sa în cadrul recursului, întrucât ea nu a fost examinată de Tribunal. În aceste condiții, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării acestei chestiuni, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în aplicarea acestei dispoziții are ca obiect în special stabilirea aspectului dacă despăgubirea în cauză constituie un ajutor de stat sau nu.
În sfârșit, Curtea constată că Tribunalul a mai săvârșit o eroare de drept statuând că Hotărârea Curții Achmea3 este irelevantă în speță.
În Hotărârea Achmea, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE se opun unui acord internațional încheiat între două state membre care prevede că un investitor din unul din aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investițiile în celălalt stat membru, să introducă o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral în privința căruia acest stat membru s-a obligat să îi accepte competența.
Astfel, prin încheierea unui astfel de acord, statele membre consimt să înlăture competența propriilor instanțe și, implicit, sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii pentru litigiile care pot viza aplicarea sau interpretarea acestui drept.
Or, în speță, este cert că despăgubirea solicitată de investitorii suedezi privea de asemenea prejudiciile pretins suferite după data aderării României la Uniune, dată de la care dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru.
În acest sens, litigiul introdus la tribunalul arbitral nu putea fi considerat ca fiind limitat în toate elementele
sale la o perioadă în cursul căreia România, dat fiind că nu aderase la Uniune, nu era încă legată prin normele și principiile care decurg din Hotărârea Achmea. Este în plus cert faptul că acest tribunal arbitral nu există în cadrul sistemului jurisdicțional al Uniunii, acest tribunal nefiind circumscris sistemului de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune statelor membre să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.În aceste condiții, consimțământul României la sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.
Având în vedere toate aceste considerații, Curtea anulează hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor invocate în fața sa ce privesc temeinicia deciziei în litigiu, cu precădere asupra chestiunii dacă măsura vizată de decizie îndeplinește, pe plan material, condițiile enunțate la articolul 107 alineatul (1) TFUE”.
