sâmbătă

13 august, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

21 decembrie, 2021

curtea de justitie a ue drept european

„Supremația dreptului Uniunii impune ca judecătorii naționali să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei curți constituționale care este contrară acestui drept”, menționează CJUE într-o decizie pronunțată marți.

Decizia are putere de precedent pentru toate cazurile în care curțile constituționale naționale neagă supremația dreptului UE.

Hotărârile pronunțate de ICCJ nu ar fi trebuit anulate în urma deciziilor CCR privind nelegalitatea compunerii completurilor ale Curții Supreme, întrucât va genera risc de impunitate în cazuri de corupție sau de fraudare a fondurilor UE, explică CJUE.


Decizia a fost pronunțată cu referire la trei dosare în care Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a condamnat mai multe persoane, inclusiv foști parlamentari și miniștri, pentru infracțiuni de evaziune fiscală privind TVA-ul, precum și de corupție și de trafic de influență, în special în legătură cu gestionarea unor fonduri europene.

Unele instanțe și completuri au decis, în urma deciziei CCR, anularea condamnărilor, chiar și a celor definitive, și reluarea proceselor de la zero. Altele, au considerat că procesul trebuie continuat. Mai mulți judecători de la ICCJ au considerat necesar să solicite CJUE lămurirea acestei chestiuni

Condamnările respective au fost anulate ulterior, după ce Curtea Constituțională a declarat nelegală compunerea completurilor de judecată (corespundeau încadrării în categoria „completuri specializate” în corupție, în opinia CCR, și, de asemenea, pentru că nu toți judecătorii din complet erau trași la sorți).

(Citește și: „Dan Șova, Constantin Niță, Alina Bica și Rudel Obreja eliberați din închisoare – efecte ale deciziei CCR privind completurile de 5„)

Principalele lămuriri aduse de CJUE prin decizia de marți:

  • MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România.
  • România are obligația de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiunile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție.
  • Dreptul Uniunii nu se opune ca deciziile Curții Constituționale să fie obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca independența acestei curți, în special față de puterile legislativă și executivă, să fie garantată. În schimb, acest drept se opune ca răspunderea disciplinară a judecătorilor naționali să fie angajată prin orice nerespectare a unor asemenea decizii.
  • Principiul supremației dreptului Uniunii se opune ca instanțele naționale să nu poată, cu riscul aplicării unor sancțiuni disciplinare, să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale contrare dreptului Uniunii.
  • Efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru. Instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
  • Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale care conduce la anularea hotărârilor pronunțate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție.
  • În speță, aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale în discuție are drept consecință că respectivele cauze de fraudă și de corupție trebuie să fie rejudecate, dacă este cazul, de mai multe ori, în primă instanță și/sau în apel (…) Rrejudecarea cauzelor în discuție ar putea conduce la prescrierea infracțiunilor și ar putea împiedica sancționarea, în mod efectiv și disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante poziții în statul român și care au fost condamnate pentru săvârșirea în exercitarea funcțiilor lor a unor fapte de fraudă gravă și/sau de corupție gravă. Prin urmare, riscul de impunitate ar deveni sistemic pentru această categorie de persoane și ar repune în discuție obiectivul combaterii corupției la nivel înalt.
  • Faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție inerentă independenței lor. Astfel, în ipoteza în care un judecător național de drept comun ar ajunge să considere, în lumina unei hotărâri a Curții, că jurisprudența curții constituționale naționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător național ar lăsa neaplicată jurisprudența menționată nu poate angaja răspunderea sa disciplinară.

Articole recomandate:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Deceniul banilor ieftini (dobânzi mici sau foarte mici la creditele pe termen lung)pentru state  tocmai s-a încheiat . A fost (sau ar fi fost) o perioadă extrem de

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: