vineri

12 august, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

5 ianuarie, 2011

Ascultaţi ce bine sună: „Noi respectăm toate obligaţiile dreptului internaţional. Aţi stat 30 de ani în România şi nu v-am întrebat de ce”. Vorbele astea, un fel de pumn în masă după zeci de ani de îndreptăţite frustrări, îi aparţin lui Traian Băsescu, şi au fost adresate unui parlamentar rus, de la tribuna Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la o interpelare pe tema bazelor militare americane din Dobrogea. Sunt fix cinci ani de atunci.

Şi încă: „Nu vom accepta nicio discriminare, fie şi din partea celor mai puternice state ale Uniunii Europene. Un astfel de precedent de încalcare a Tratatului de aderare a unui stat poate duce şi la alte abuzuri”. Acelaşi Traian Băsescu, în urmă cu două săptămâni, la anunţul făcut de Germania şi Franţa privind blocarea aderării noastre la Schengen.

Bun. Nu sunt dintre cei care cred că o ţară ca România, chiar şi aflată în fruntea tuturor clasamentelor de performanţă negativă (nu cunosc vreun domeniu pe care să-l ratăm), trebuie să asculte în picioare, cu ochii în pământ şi cu căciula în mână tot ceea ce i se spune sau i se cere în complicatul şi chiar cinicul joc de interese al unei Europe confuze. Tocmai de aia era şi nevoie, în ambele cazuri, de clarificarile tranşante ale lui Băsescu. Dar de aici încolo trebuie să ştim care e următorul pas pentru ieşirea din situaţie. Ei bine, nu-l ştim.


Şi ne asigură de asta chiar Teodor Baconschi, ministrul de externe al acestei diplomaţii statice şi formal reactive, ieşit, chiar din siesta Revelionului, să facă prima mutare a anului care ar putea (ar fi putut?) fi cel al intrării noastre în Schengen. Căci dacă nu putem face diplomaţia la faţa locului, o facem în presa locală, aici, noi între noi, după principiul atat de perfect funcţional aici, la noi între noi: o ameninţare şi o ofertă.

Ameninţarea. Da, condiţiile tehnice de aderare la Schengen nu au a face cu monitorizarea pe Justiţie. Dar să ameninţi cu denunţarea unilaterală a Mecanismului de Cooperare şi Verificare e un o premieră la care numai România putea râvni – ce să zic, Merkel şi Sarcozy n-au pus geană pe geană azinoapte de grijă.  Adevărul e ca nu mai merge să „bifăm”, că s-a săturat toată lumea de trucurile noastre, şi că nu se mai lasă nimeni păcălit de fracul de matase pe care ni-l tot punem peste curul gol. Că suntem, în ciuda formalismelor funcţionăreşti, în plină criză a sistemului judiciar: cazul Ridzi e proaspăt, Justiţia împarte cetăţenii în trei tabere (cei de care nu se atinge pentru că nu poate, cei de care se atinge ca să scoată ceva de la ei, şi noi, ceilalţi – marele rest), iar dedesubt forfoteşte un „aparat” în care nu mai reuşeşte nimeni să pună ordine.

Mult mai interesantă pare „oferta”: votul pentru aderarea Croaţiei. Prin 2004, Traian Băsescu denunţa emisarii veniţi la tot felul de negocieri pentru aderare, că „au venit să-şi ia tainul”. Ei bine, da: chiar despre „tain” vorbim. Să fim serioşi: România nu şi-a câştigat aderarea decât completând nişte formulare de aliniere a legislaţiei şi adecvare superficială a sistemului la cel european (capitolele de aderare) , dar neîndeplinirea condiţiilor de fond am compensat-o vânzând în pierdere, slujind interese şi cumpărând cu concesii economice girul, aprobarea, votul vreunui stat. Prevederile contractelor cu OMV-Petrom (care se derulează de parcă şi astăzi şi-ar mai lua cineva comisioane) sau cu Bechtel (ca să vorbim şi de celălalt Licurici) – care curge  de parcă pentru fiecare întârziere a lor mai plătim noi nişte penalităţi – nu mă contrazic câtuşi de puţin.

Urmărind această logică, nu putem să nu observăm e că, de fapt, nu mai avem ce să vindem, nu mai avem ce pune pe masa negocierilor – iar asta ne pune cu spatele la perete: nici nu mai avem cum să cumpărăm. Şi că, pentru prima oară de când mimăm integrarea (ca de aderat am aderat acum 4 ani) chiar trebuie să facem ceva în sensul asta.


Cum? Are o idee ministrul Teodor Baconschi, aplicând tactica diplomaţiei prin presa locală (eu credeam că există alte canale prin care se discuta chestiile astea): ameninţăm şi facem o ofertă cu ce ne-a mai rămas prin casă.

Adică cum, domnu’ ministru? Scoatem la vânzare şi votul pentru aderarea Croaţiei? Poate-l putem păstra, totuşi, într-un sipet, pentru zile mai grele: există viaţă şi după integrarea în Schengen.

Articole recomandate:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Deceniul banilor ieftini (dobânzi mici sau foarte mici la creditele pe termen lung)pentru state  tocmai s-a încheiat . A fost (sau ar fi fost) o perioadă extrem de

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: