Instituirea carantinei prin ordin de ministru reprezintă o „veritabilă privare de libertate” şi o „restrângere a drepturilor fundamentale”, arată CCR în motivarea deciziei de neconstituționalitate a Ordinului de ministru al Sănătății prin care s-au introdus aceste măsuri de combatere a Covid-19.
Articolele de lege privind internarea obligatorie şi carantina în timpul epidemiei au caracter incert şi dificil de anticipat şi nu oferă garanţii privind respectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, spun judecătorii CCR.
Curtea Constituţională a publicat miercuri motivarea deciziei prin care a declarat neconstituţionale art. 25 alineatul (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 8 alin. (1) din OUG 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei.
Explicațiile CCR, cuprinse în motivare:
Sunt neconstituţionale dispoziţiile art 25 alin (2) teza II din Legea nr. 95/2006, care conferă ministrul Sănătăţii competenţa de a stabili bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii. „Efectele viciului de neconstituţionalitate constatat apar însă şi mai pregnante dacă se are în vedere că materia reglementată de art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 priveşte măsuri care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum este internarea obligatorie a persoanelor cu boli transmisibile”.
Curtea reţine că, în lumina dispoziţiilor art.5 din CEDO, detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă reprezintă o privare de libertate ce poate fi acceptată în cadrul unei societăţi în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii publice, dar care este permisă doar cu îndeplinirea condiţiilor şi a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul.
Asemănător internării obligatorii pentru prevenirea răspândirii unei boli transmisibile, carantina pune în discuţie, în funcţie de forma pe care o îmbracă măsura, restrângerea, dacă nu chiar privarea de libertate a persoanei.
Deşi examinarea dispoziţiilor ordinelor emise de ministrul Sănătăţii nu revine competenţei Curţii Constituţionale, judecătorii susţin că reglementările Ordinului ministrului Sănătăţii nr.414/2020 sunt relevante pentru a constata că măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei a putut fi calificată, în anumite situaţii, ca „o veritabilă privare de libertate, precum şi ca restrângere, implicită, a exerciţiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 şi art.26 din Constituţie, astfel că este imperativă reglementarea acesteia la nivelul legislaţiei primare, cu respectarea tuturor condiţiilor constituţionale şi internaţionale în materie, pe care Curtea le-a reţinut şi în ceea ce priveşte internarea obligatorie”.
CCR declară că se impune stabilirea printr-o lege a condiţiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care această măsură le poate lua, în funcţie de necesităţi, şi a unei proceduri, chiar dacă aceasta este mai generală, astfel încât să reprezinte un cadru flexibil pentru o intervenţie adecvată a autorităţilor administrative.
De asemenea, Curtea consideră că este imperativă asigurarea unui drept de acces efectiv la justiţie, mai ales atunci când carantina dobândeşte toate caracteristicile unei privări de libertate.
Curtea reţine că atât internarea obligatorie în vederea prevenirii răspândirii unor boli transmisibile, cât şi măsura carantinei sunt restrângeri aduse exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale ce pot fi justificate în condiţiile în care raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei şi sănătăţii publice le impun.
„Cu toate acestea, Curtea observă că măsurile amintite au efecte severe asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei şi de aceea reglementările în materie trebuie să îndeplinească, în mod strict, toate condiţiile constituţionale. Caracterul excepţional, imprevizibil al unei situaţii nu poate constitui o justificare pentru a încălca ordinea de drept, prevederile legale şi constituţionale referitoare la competenţa autorităţilor publice ori cele privind condiţiile în care se pot aduce restrângeri exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autorităţile naţionale – în mod special administraţia centrală şi locală – sunt cele mai în măsură să identifice şi să stabilească acel set de acţiuni necesare intervenţiei adecvate fiecărei etape de evoluţie a pandemiei, însă măsurile dispuse nu se pot întemeia decât pe un cadru legal primar, care se subordonează prevederilor constituţionale şi internaţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Având în vedere că situaţia de criză generată de o pandemie, reprezintă premisa inevitabilă a unor astfel de restrângeri, legislaţia naţională trebuie însoţită de garanţii clare şi eficiente împotriva oricăror abuzuri sau acţiuni discreţionare ori ilegale”.
