Jean Constantinescu / Cazul Hidroelectrica: De ce insolvența nu era o soluție și cine ar câștiga din ea

De ce Hidroelectrica e mai mult decât un furnizor de energie

Producătorul de hidroenergie, declarat din iunie trecut în insolvenţă, are o cotă de 20 – 30% în piaţa internă de energie electrică. Importanţa sa e şi mai mare pentru siguranţa şi stabilitatea operaţională a sistemului electroenergetic naţional (SEN).

Societatea furnizează 85 – 90% din serviciile de sistem necesarereglării tensiunii, frecvenţei şi puterilor de schimb, echilibrării energiei şi restaurării după o cădere de sistem. Altfel spus, fără Hidroelectrica, SEN nu ar putea funcţiona chiar dacă cererea de energie ar fi mai mică decît generaţia aceastei companii.

Producţia Hidroelectrica e flexibilă, putînd fi modulată cu uşurinţă la evoluţia cererii. În general, această societate ar trebui să evite livrările în bandă, la preţ mic. Din piaţa de echilibrare, Hidroelectrica poate obţine venituri substanţiale chiar şi cînd reduce livrări contractate, pastrînd apa în lacuri pentru alte tranzacţii. Simpla sa prezenţă în piaţă va descuraja orice speculaţie de preţ. Compania mai furnizează, gratuit, şi alte servicii publice vitale. Fără Hidroelectrica, multe localităţi, inclusiv capitala, nu ar avea apa necesară sau ar suferi de inundaţii devastatoare. Deţinînd 310 hidrocentrale, din care 140 mai mari de 10 MW, cu o capacitate instalată totală de circa 6500 MW, Hidroelectrica e fără îndoială cea mai valoroasă companie a statului.

Hidroelectrica: cel mai mare furnizor de rente şi ajutoare de stat

La debutul liberalizării energiei electrice, în anul 2000, Hidroelectrica vindea pe piaţa reglementată 90% din energia generată cu 25 lei pentru un MWh, preţ moştenit de la Renel. Din renta colectată de la Hidroelectrica, ANRE administra preţurile la consumator şi, totodată, subvenţiona încrucişat o capacitate termo excedentară de peste 7.000 MW.

După 4 ani de liberalizare mai mult sau mai puţin graduală, compania mai vindea reglementat cam 60% din producţie, dar cu numai 15 lei un MWh; mai puţini decît cei 21 lei încasaţi de stat în anul 2011 pentru apa turbinată. În acelaşi timp, societatea Termolelectrica primea 250 lei, iar preţul spot al pieţei angro oscila în jurul a 130 lei. La finele anului 2004, preţul reglementat al hidroenergiei a fost majorat la circa 70 lei, ramînînd sub 60% din preţul pieţei libere. În anii următori, decalajele de preţ s-au mărit din nou. Astfel, în perioada 2008 – 2011, preţul reglementat al unui MWh hidro a crescut de la 83 la 98 lei, în timp ce preţul pieţei angro evolua de la 160 lei la peste 230 lei.

Tot atunci, guvernul a început să colecteze o nouă rentă de la Hidroelectrica, obligînd-o să cumpere 7,8 milioane MWh de la termocentralele Deva şi Paroşeni la preţul de 230 – 234 lei. Şi a continuat să silească societatea să acorde gratuit serviciile publice de alimentare cu apă şi de protejare a localităţilor faţă de inundaţii.

Vînzarea hidroenergiei la preţuri mai mici într-un sistem de producţie termo – hidro – nuclear nu se susţine nicicum. La dezvoltarea sistemului, diversele proiecte sînt acceptate în ordinea costului energiei generate. La unele vor prevala costurile fixe (amortizarile, la centralele hidro şi nucleare), iar la altele, cele variabile (combustibilul, la termocentrale).

Faptul că în ultimii 23 de ani capacitatea parcului hidro s-a majorat cu numai 5% arată că Nu există o energie hidro „ieftină”.Faţă de 17 TWh generaţi într-un an normal, potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil se ridică la circa 42 TWh. Potenţialul economic e de circa 30 TWh şi ar necesita o capacitate totală instalată de 11.500 MW.

Rămas neamenajat este 49% din potenţial economic, ce ar putea genera 4,7 TWh pe Dunăre şi 8,0 TWh pe rîurile interioare, în timp ce în Franţa acesta e de numai 8% iar în Italia şi Austria, mai mic de 30%. Cînd au amendat programul propus de reformă în energie, punînd hidrocentralele într-o singură companie, politicienii au introdus una din puţinele lor soluţii bune. Pentru că, serviciul Hidroelectrica are o însemnată componentă publică, şi vor mai trece mulţi ani pînă ce piaţa noastră de capital va putea să-i descopere valoarea reală. Cunoscătorii ştiu că aceasta e de cel puţin 4 ori mai mare decît cele €2,5 mld. insinuate interesat de unii dintre ei.

În acest cadru distorsionat de politici publice şi reglementare, managementul companiei a încheiat contractele pe piaţa liberă, cu „băieţii deştepţi” (BD), la preţuri de 104 – 134 lei pentru un MWh. Rezulta un cîştig faţă de preţul reglementat şi erau acoperite costurile bugetate (109 lei/MWh în anul 2011). De fapt, acestea nu includeau toate cheltuielile.

Administraţia a declarat recent că „Hidroelectrica ramîne pe profit numai dacă preţul nu coboară sub 170 lei/MWh”. Prin contractele încheiate în afara pieţei şi numeroasele renegocieri ulterioare (19 în numai 5 ani),BD au putut extrage din bugetul Hidroelectrica o rentă anuală de €175 – 275mil. după aprecierile FMI.

La o privire superficială, managementul societăţii nu era obligat sa vîndă ca în achiziţiile publice. Aceasta obligaţie explicită lipseşte pînă şi din recenta Ordonanţă 109/2011 a guvernanţei corporatiste de stat. Însă, Articolul 107 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene – TFEU, legislaţie europeană obligatorie, arată fără dubii că aceste contracte, cu statul sau cu BD, au toate elementele constitutive ale ajutorului de stat: o favoare ce distorsionează concurenţa, acordată de către o companie de stat funcţionînd după legea privată, selectiv unei alte întreprinderi.

Insolvența: Motivele ei controversate

Recesiunea şi politicile care au înrăutăţit-o au determinat guvernul să accepte recomandările instituţiilor financiare internaţionale de a reforma guvernanţa corporatistă de stat potrivit ghidurilor OECD (*1), şi să emită Ordonanţa 109/2011. Profitînd de faptul că Ordonanţa face posibilă pînă şi aplicarea legii falimentului, consiliul de administraţie al Hidroelectrica a cerut, şi Tribunalul Bucureşti a decis, insolvenţa societăţii.

Cererea, mai degrabă intempestivă, contrazicea rezultatele financiare ce tocmai fuseseră aprobate. În piaţă, s-a înţeles că insolvenţa a fost pregătită să denunţe contractele ce „sifonaseră €1,1 mld. în perioada 2006 – 2012”. Ciudăţenia apare cînd un reprezentant al creditorilor desface contracte încheiate între firme de stat sau la ordinul statului, şi impune reglementatorului să crească preţul reglementat la 125 de lei/MWh, şi să reducă livrările pe piaţa reglementată de la 5,5 TWh la 3,9 TWh în 2013.

Nu se susţine nici motivul incapacităţii companiei de a se achita de obligaţii. Refinanţarea n-ar fi trebuit să constituie o problemă, băncile creditoare ştiu potenţialul real al societăţii, demonstrat în anul foarte secetos 2003, cînd nu se invocase nici forţa majoră. Într-un an normal,energia şi serviciile vîndute pot aduce încasări de €900 mil., cu un profit brut de €200 – 250 mil. Faptul că în ultimii 12 ani profitul brut total a fost de numai €260 mil. (inclusiv pierderea de €72 mil. din 2003), se datorează rentelor extrase. Lucrurile devin şi mai clare dacă se compară profitul de €26 mil. din 2011cu cel de €110 mil. din 2010, la o diferenţă de producţie de 5 TWh aducătoare de încasări nete de minimum €600 mil.

Preţul insolvenţei: cîştiguri minore, pierderi majore

Prin declararea insolventei, s-a deschis drumul plăţii în avans şi renegocierii în condiţii precare a unor creanţe în valoare de 4,4 miliarde lei, către aproape 400 creditori.

Până la finele lunii februarie, Hidroelectrica plătise 650 milioane lei băncilor, se angaja să plătească în acest an 25% din creditele comerciale şi să negocieze re-eşalonari pe 1-2 ani. Dispărînd avansurile şi garanţiile pentru energia livrată (societatea a mai invocat şi forţa majoră, de 2 ori în ultimii 2 ani), administratorul judiciar a ajuns să creadă că finanţarea Hidroelectrica trebuie lăsată în grija clienţilor, „pentru că traderii au acces la finanţare mai bună şi pot plăti în avans”, şi deci trebuie recompensaţi cu discount.

S-au renegociat şi 423 din cele peste 500 de contracte comerciale aflate în derulare, raportîndu-se economii de €90 de mil. S-ar fi economisit, de pildă, €20 mil. la contractul semnat cu Voith Hydro şi Andritz Hydro pentru modernizarea a 20 de hidroagregate. Din reducerea salariilor celor peste 5.000 de angajaţi (*2) şi prin disponibilizări s-au mai obţinut alte €12 mil. Şi totuşi, în ciuda economiilor raportate şi a neutilizării banilor bugetaţi pentru mentenanţă şi investiţii (repercusiunile pot fi majore), compania a terminat anul 2012 nu numai cu o reputaţie de firmă năruită, dar şi cu o pierdere de €65 de mil., seceta fiind explicaţia furnizată.

Pentru 2013, profitul propus, de €100 de mil., e nejustificat de mic în raport cu tăierile de cheltuieli, prăbuşirea investiţiilor de la €300 mil. la €120 mil., vînzările la preţ crescut de energie şi servicii, şi vînzările de microhidrocentrale. Pentru o energie de cea mai bună calitate se obţine un preţ la media pieţei sau chiar sub acest nivel (Alro), şi nu se vede nici creşterea de încasări din serviciile de sistem, odată cu explozia energiei alternative.

Un administrator necunoscător al domeniului şi al mecanismelor pieţei de energie, vinde 4 TWh pentru anul 2013 abia în februarie – martie 2013, cu 170 lei un MWh, faţă de 220 lei cît ar fi putut obţine în perioada septembrie – octombrie 2012. Pentru că alţii obţin preţuri superioare pentru o energie mai puţin valoroasă, el suspectează înţelegeri între traderi pe platforma Opcom şi „jocul pervers” al acestora.N-ar fi de mirare ca foştii parteneri de contracte dubioase, cărora insolvenţa le-a şters trecutul, să emită pretenţii de onorabilitate.

Hidroelectrica are programată o singură punere în funcţiune în acest an, amenajarea Racoviţa, şi nimic în următorul an.Se amînă sine die proiecte investiţionale de necesitate stringentă, ale căror valori nu încetează să crească: de la €748 mil. la 1,164 € mil. pentru CHEAP Tarniţa,cu 200% pentru CHE Islaz. În locul unei mentenanţe condiţionate sau cel puţin normate pentru echipament şi amenajări, s-a instaurat una arbitrară, cu impact negativ asupra producţiei şi nociv asupra securităţii.

Cum e pe cale să eșueze reforma guvernanţei corporatiste

În octombrie 2012 trebuiau listate 10 % din acţiunile Hidroelectrica. Din aprilie anul trecut, începuse procedura de angajare a firmelor de recrutare, iar Ministerul Economiei semnase contracte de asistenţă în selectarea membrilor consiliului de administraţie. Dar, în euforia economisirilor, administratorul judiciar declară că Hidroelectrica „va fi o societate etalon la ieşirea din insolvenţă” şi, prin urmare, managementul profesionist nu mai este oportun.

Oricum, acesta n-ar putea „să facă curăţenie” într-o societate cu capital de stat, pentru că nu va putea denunţa contractele impovărătoare găsite, şi va trebui să plătească „indemnizaţii pentru fiecare salariat pe care va dori să-l dea afară”. De altfel, el este convins că managerii erau deja independenţi, iscălind contracte fără marjă de renegociere a volumelor şi preţurilor fără ştiinţa politicienilor. Aşa încît, reprezentantul creditorilor a început să recruteze 67 manageri pentru toate structurile societăţii ignorînd recentele reglementări privind selectarea profesioniştilor, stabilirea şi publicarea de obiective, indicatori de monitorizare şi responsabilităţi manageriale.

Din păcate, acţiunilor riscante ale administratorului judiciar li se adaugă noi încercări anti-reformiste din afara companiei, contrare intereselor consumatorului şi angajamentelor ţării. Recidivează propuneri de „colorare” a producătorilor de energie cu un „mix” tehnologic termo – hidro, din partea unor promotori ce n-au ezitat să-şi schimbe chiar ei culoarea, politică. Aceştia nu înţeleg că furnizorii, aflaţi ei înşişi în concurenţă, au rolul de a asigura coşurile de energie necesare, şi că toţi producătorii trebuie să primească preţul pieţei.

Competiţia cu hidrocentralele nu are prea mult sens, ele introduc în piaţă tot atîta energie în orice configuraţie de producţie. Dar hidrocentralele nu mai trebuie să ofere rente producătorilor ineficienţi, încurajîndu-i să rămînă în stadiul actual, şi să primească preţuri de 15 – 25 lei/MWh. Va trebui ca de acum, statul să aloce raţional renta hidro: unui program naţional de valorificare a potenţialului hidroenergetic, gospodăririi apei şi protecţiei faţă de inundaţii, generator de multe locuri de muncă, şi ajutoarelor directe pentru consumatorii de energie.

Concluzie: pentru Hidroelectrica, insolvenţa nu e o miză, ci o soluţie nefericită

Judecînd prin prisma intereselor naţionale, credem că decizia insolvenţei Nu a fost una oportună. Se aruncă îndoiala asupra reformei guvernanţei corporatiste, de care depinde consolidarea companiilor de energie şi eradicarea corupţiei.

Insolvenţa ca metodă de întrerupere a contractelor, nu recuperează, nu verifică şi nu denunţă acţiunile managerilor pe o perioadă anterioară mai mare de 3 ani.

Se subminează grav programele de investiţii hidro odată cu pierderea reputaţiei companiei. Riscuri serioase s-au aruncat şi în spatele economiei naţionale odată cu incertitudinea din piaţa financiară, rezultată din punerea sub semnul întrebării a programelor convenite cu FMI. Mai mulţi bancheri nevoiţi să constituie provizioane au arătat că investitorii străini vor privi cu neîncredere România.Administratorul judiciar a privit aceste declaraţii ca un atac dur asupra statului român.

În situaţia că nu a fost incapacitate reală de plată, ne întrebăm de ce nu s-a asociat guvernul român investigaţiilor Comisiei Europene şi Consiliului Concurenţei privind ajutorul de stat acordat beneficiarilor acestor contracte. Ajutor ilegal de stat erau şi vînzările preferenţiale de energie, dar şi contractele păguboase de mentenanţa şi modernizare. Investigaţiile se vor finaliza în acest an şi vor impune alte soluţii legale. Se mai putea demonstra în justiţie că una din părţi a exploatat naivitatea partenerului, sau că avocatul unei părţi era consilierul celeilalte, sau că o parte nu a avut mandatul legal de a semna.

—————————————————

*1) Ghidurile OECD recomandă guvernelor să explice rolul statului în guvernanţa corporatistă, să reglementeze politicile şi obiectivele proprietăţii de stat, conflictele de interese şi drepturile creditorilor, să aplice politici coerente de monitorizare în beneficiul statului, parlamentului, presei şi publicului şi să acorde autonomie operaţională întreprinderilor, inclusiv la numirea de manageri executivi profesionişti, şi libertate membrilor CA de a-şi exercita responsabil îndatoririle. Astfel de recomandări au fost concretizate în studiul Băncii Mondiale din anul 2011 asupra funcţionalităţii Ministerului Economiei, din pacate nedat publicitatii de către guvern.

*2) Productivitatea de circa 4.000 GWh/angajat, de 4 – 5 ori mai mică decît în societăţi similare din Vest, se explică prin starea şi nivelul de automatizare al echipamentului, şi păstrarea serviciilor – suport (mentenanta etc.) în companie. Dar, datorită nivelului coborit, salariile au o pondere în cheltuieli asemănatoare (circa 13%).

***

 Jean Constantinescu este consultant și cercetător în Energie, fost președinte al ANRE și coordonator din partea International Resources Group pentru proiectul USAID. A participat la înființarea majorității instituțiilor de reglementare românești din domeniul Energiei.