joi

28 martie, 2024

4 decembrie, 2016

aurelian dochiaRetribuirea în sectorul public este una din temele prioritare cvasi-permanente ale agendei politice iar anul 2016 este un exemplu perfect. Guvernul tehnocrat a moștenit odată cu bugetul adoptat de parlament în 2015 o serie de măsuri de creșterea a salariilor pe care și le-a asumat, în pofida unor semne de întrebare legate de impactul lor bugetar. S-a angajat în schimb să elaboreze o lege a salarizării unitare pentru sistemul  bugetar, o reglementare care să rezolve actualele inechități și necorelări din sistemul de retribuire aplicat în sectorul public. Propunerile inițiale au iscat controverse și au condus la prima demisie a unui membru al cabinetului. În aceste condiții, guvernul a decis să se concentreze pe un domeniu mai restrâns perceput ca prioritar, salariile din sănătate și educație. S-a ajuns cu greu la un compromis privind creșterile de salarii din aceste sectoare, care în luna iunie s-a materializat într-o ordonanță de urgență.

Ordonanța 20 a fost însă amplu modificată în luna noiembrie la aprobarea din Parlament, fără a ține seama de argumentele guvernului cu privire la lipsa de resurse bugetare pentru creșteri suplimentare de salarii și la decorelările între salarii introduse prin amendamentele parlamentarilor, care subminează obiective importante ale politicii de personal. Unele schimbări de natură tehnică dar cu impact asupra veniturilor unor angajați și asupra bugetului au fost introduse și prin Ordonanța 43 adoptată în septembrie.

Angajații din alte sectoare bugetare (magistrați, funcționari din administrația publică) s-au simțit nedreptățiți și au declanșat sau au amenințat cu proteste, solicitînd și ei revederea grilelor de salarizare. O inițiativă parlamentară care propunea creșterea cu 57,5 la sută a salariilor personalului din Ministerul Transporturilor a fost stopată în ultimă instantă la Curtea Constituțională nu din rațiuni de fundamentare economică ci pe motiv de discriminare față de alți funcționari!


În sfârșit, în luna noiembrie guvernul a făcut publice propunerile sale pentru mult așteptata lege a salarizării unitare în sectorul public. Aceasta promite să facă ordine în sistemul de salarizare aplicînd o formulă de creștere diferențiată a retribuțiilor pe categorii de personal și pe domenii de activitate eșalonată până în anul 2022. Intrucât ajustările salariilor se fac doar în sensul creșterii, costul pentru bugetul public pe întreaga perioadă este destul de ridicat, de 19,5 miliarde lei potrivit estimărilor guvernului, dar este probabil singura soluție care poate face acceptabilă schimbarea pentru salariați și pentru sindicatele care îi reprezintă. Bogdan Hossu, liderul cartelului sindical Alfa, a făcut o serie de observații pertinente cu privire la noua propunere legislativă și alte luări de poziție sunt de așteptat în continuare.

Toată această epopee a salariilor personalului din sectorul public pare fără sfârșit și se alimentează an de an din nemulțumirile și frustrările aduse de schimbările anterioare, care sunt invocate ca argument pentru noi majorări. Ea pune foarte bine în evidență cele trei anomalii ce subminează stabilitatea, sustenabilitatea și raționalitatea sistemului de retribuire a angajaților din sectorul public.

Prima anomalie ține de faptul că în sectorul public nivelul general al veniturilor celor ce activează în sector precum și raporturile dintre diverse categorii de venituri se stabilesc prin decizie politică, fără reale constrângeri economice sau de altă natură. Mai mult, unele categorii precum parlamentarii, membrii guvernului, magistrații, sunt oarecum în poziția de a-și stabili propriile remunerații. Liderii sindicali și angajații din educație, sănătate, funcționarii publici etc., au înțeles foarte bine că salariile lor depind în primul rând de capacitatea pe care o au de a influența sfera politicului prin acțiuni bine țintite de lobby și presiune politică. Percepția generală este că în sectorul public un cerc restrâns de instituții și persoane își decid reciproc salariile si alte drepturi.

În sectorul privat, creșterile de salarii sunt ținute în frâu de constrângeri bugetare tari: o firmă nu poate acorda salarii ce nu sunt acoperite din veniturile realizate din activitățile sale economice. Este o constrângere obiectivă, ce acționează implacabil, lună de lună, an după an! Există mulți patroni de întreprindere care ar putea să-și stabilească un salariu oricât de mare dar preferă salarii mici de încadrare, uneori la nivelul salariului minim, deoarece nu au certitudinea că firma lor are capacitatea să producă venituri suficiente în mod constant pe parcursul anului.


În sectorul public în schimb, constrângerile bugetare sunt foarte laxe. Experiența arată chiar că suntem în situația paradoxală în care nu bugetul statului stabilește limitele salariilor din sectorul public ci dimpotrivă, acestea impun liniile directoare ale construcției bugetare. Există declarații explicite ale unor lideri politici care susțin că nu este răspunderea parlamentului să determine sursele de finanțare a creșterilor de salarii decise de parlament.

Asistăm astfel de ani de zile la majorarea cheltuielilor cu salariile personalului din sectorul public într-un ritm superior creșterii economiei în general. Drept consecință, ponderea în Produsul Intern Brut a cheltuielilor cu salariile personalului din sectorul public a progresat de la 5 la sută în anul 2005 până la 7,7-8 la sută cât se estimează a fi în 2016, pentru a atinge sau chiar depăși 10 la sută din PIB în anii următori. Practic o treime din buget va fi cheltuit pentru plata drepturilor salariale ale personalului din sectorul public.

Salariul mediu în sectorul public a progresat mai rapid decât salariul mediu din sectorul privat și în general pachetele compensatorii (care cuprind mai multe elemente decât salariile) sunt mult mai bune la stat. O analiză publicată pe HotNews.ro  relevă că angajații din sectorul public (incluzând aici și companiile de stat) beneficiază de salarii mai mari decât angajații din sectorul privat în majoritatea sectoarelor economiei (Fig. 1) iar în medie pe economie, salariul din sectorul public este constant situat cu până la 50 la sută peste nivelul celui din sectorul privat.

Fig. 1:

1Potrivit datelor cele mai recente publicate de Institutul Național de Statistică, în primele nouă luni ale anului 2016 fondul de salarii al sectorului public a crescut cu 24 la sută, de aproape trei ori mai mult decât salariile din sectorul privat. Această evoluție pune în evidență cea de a doua mare anomalie a sistemului de retribuire din sectorul public și anume lipsa de corelare a veniturilor cu  performanța economiei și cu performanța în general. Economia românească va crește undeva spre 5 la sută în acest an. Este o dinamică remarcabilă, insuficientă însă pentru a susține un spor de 24 la sută a salariilor din sectorul public. Diferența dintre 24 la sută spor de salarii și 5 la sută creștere economică trebuie să fie acoperită prin ajustări bugetare cum ar fi reduceri la alte capitole de cheltuieli (primele sacrificate sunt de obicei cheltuielile de investiții) sau depășirea deficitului. Cum acestea nu rezolvă decât pe termen scurt dezechilibrul (un deficit mai mare înseamnă datorii care la un moment dat trebuie rambursate, iar reducerea unor alte cheltuieli bugetare poate avea consecințe negative asupra dezvoltării viitoare), pe termen mediu și lung creșterile de cheltuieli cu salariile din sectorul public impun inevitabil majorări de impozite și taxe care să asigure venituri suplimentare la buget.

Orice creștere a fiscalității este până la urmă suportată exclusiv de sectorul privat. (Deși plătesc impozite și taxe, persoanele și organizațiile din sectorul public nu fac decât să restituie bugetului o parte din veniturile primite de la acesta.) Cu alte cuvinte, ca urmare a creșterilor de salarii din sectorul public, cetățenii și firmele private sunt chemați să plătească mai mult pentru servicii precum ordine publică și apărare, educație și ocrotirea sănătății, reglementare, justiție și administrație, conducere și coordonare, etc.

Este sectorul privat gata să suporte aceste costuri suplimentare? Le consideră justificate în raport cu calitatea și diversitatea serviciilor publice? Adevărul este că nu avem răspuns la asemenea întrebări, care nici măcar nu sunt puse în mod explicit. Dacă în sectorul privat, unde clientul poate să aleagă între mulți prestatori de servicii care concurează între ei, se instituie o legătură directă și nemijlocită între satisfacția clientului și recompensa obținută de prestatorul de servicii, în sectorul public această legătură este practic inexistentă. Actualul sistem de remunerare în sectorul public nu încurajează orientarea spre satisfacerea „clienților”, a beneficiarilor acestor servicii.

Cea de a treia anomalie a sistemului de salarizare din sectorul public, respectiv structura sa neunitară, haotică și lipsită de legătură cu politicile de personal pe sectoare și funcții, este rezultatul nemijlocit al celorlalte anomalii discutate mai sus. Mecanismul discreționar, determinat politic, de stabilire a salariilor din sectorul public precum și lipsa unor criterii generale de performanță care să controleze evoluțiile salariale fac ca orice încercare de a pune ordine în sistem să fie sortită eșecului.

Tocmai de aceea o nouă lege de salarizare unică pentru sectorul bugetar are puține șanse să producă efecte de durată atâta vreme cât factorul politic poate în continuare interveni discreționar în salariile personalului bugetar și sistemul este lipsit de criterii obiective, ușor de înțeles și de aplicat, pentru a controla dinamica salariilor din sectorul public. Nu trebuie să uităm că și în anul 2010 a fost adoptată o lege de salarizare pentru personalul bugetar (Legea 284/2010), care prevedea o perioadă de șase ani de creșteri diferențiate de salarii care ar fi dus în final la alinierea claselor de salarizare într-o grilă unitară. După numai doi ani însă, presiuni și interese electorale au făcut ca bunele intenții ale legii să fie uitate.

Pe lângă vulnerabilitatea politică, recenta propunere de salarizare unitară în sectorul bugetar are si unele neajunsuri care trebuie remediate:

  • În mod inexplicabil, proiectul nu acoperă și retribuția din cele peste o sută de instituții publice (agenții guvernamentale sau subordonate parlamentului) care adesea au o schemă proprie de retribuire ce nu se încadrează în grila generală de salarizare din sectorul public. Tratează în schimb pe larg retribuțiile clerului și a ierarhiei bisericești, deși aceștia nu sunt angajați ai statului.
  • Proiectul nu pare să acorde suficientă atenție practicii extrem de răspândite din instituțiile publice de a completa salariul de încadrare cu o gamă variată de sporuri acordate în baza unor decizii interne la nivelul fiecărei organizații – de la sporul de fidelitate la prime jubiliare, sporuri de limbi străine, de stres, ajutoare pentru căsătorie, prime de vacanță, ajutoare la pensionare, facilități și cadouri pentru diverse ocazii, etc. – care fac adesea ca orice comparație între angajați cu funcții și niveluri de calificare similare din structuri diferite să fie irelevantă.
  • Pensiile speciale de care beneficiază anumiți bugetari constituie de asemenea o enormă sursă de discrepanțe în sistemul de retribuire care este total ignorată în discuțiile curente.
  • Prevederile privind creșterile de salarii în anii următori sunt foarte optimiste și crează riscuri pentru echilibrul bugetar.

Cum poate fi schimbat sistemul de retribuire în sectorul public astfel încât actualele disfuncționalități ale acestuia să fie eliminate sau cel puțin diminuate? Pornesc de la premisa că performanța sectorului public este la modul cel mai general reflectată în succesul dezvoltării mediului privat pe care în ultimă instanță îl servește. În aceste condiții, un sistem echitabil de retribuire în sectorul public presupune stabilirea unei legături cu veniturile din mediul privat.

Soluția cea mai simplă constă în adoptarea unei grile de salarizare pentru personalul din instituțiile publice care are la bază salariul mediu din sectorul privat. Pe lângă faptul că stabilește o legătură cu performanța economiei în general și împiedică schimbările arbitrare în salarizare, o astfel de grilă de retribuire este ușor de urmărit și înțeles atât de către angajații din instituțiile publice cât și de către plătitorii de impozite și taxe. Într-un asemenea sistem, salariile din sectorul public urmează automat creșterile sau scăderile de salarii din sectorul privat, ceea ce facilitează menținerea echilibrului între veniturile și cheltuielile bugetului general al statului.

Aplicarea unui asemenea sistem începe cu persoanele alese sau numite politic în funcții: președinte, prim ministru, miniștri, secretari de stat, parlamentari, consilieri locali și primari, conducători ai unor alte instituții publice etc. Folosind un exemplu care nu ne îndepărtează prea mult de situația actuală reală, indemnizația președintelui și a primului ministru ar putea fi de 12-13 ori salariul mediu din sectorul privat (care în septembrie 2016 se situa la 1900 lei lunar – cifrele privind salariile pot să difere în funcție de sursă), salariile miniștrilor, ale secretarilor de stat, parlamentarilor și aleșilor locali fiind stabilite pe o scară descrescătoare de multipli.

Toată această grilă de retribuire pentru persoanele alese sau numite politic în funcții ar urma să fie ajustată periodic, să spunem trimestrial, în funcție de datele publicate de Institutul Național de Statistică privind salariul mediu din sectorul privat, care poate crește, stagna sau chiar scădea. În acest fel, veniturile liderilor politici ajung să fie nemijlocit legate de mersul economiei. Cel puțin la fel de important este și faptul că un asemenea sistem deschide calea concurenței între ofertele politice: partidele politice pot să propună alegătorilor în campania electorală multipli diferiți (mai mari sau mai mici decât multiplul de 12-13 folosit ca exemplu mai sus) pentru stabilirea veniturilor celor aleși și numiți politic în mandatul respectiv, astfel că votanții dispun de un criteriu în plus pentru a judeca performanța actorilor politici.

Pentru ceilalți angajați din sectorul public rămâne în continuare necesar să se agreeze o grilă unică de salarizare și un mecanism de trecere treptată a salariilor spre această grilă și actuala propunere a guvernului oferă fără îndoială o cale către atingerea acestui obiectiv. În plus însă, legislația ar trebui să prevadă și reguli generale privind creșterile de salarii anuale cu un procent care în medie nu poate depăși creșterea salariului mediu din sectorul privat. Se introduce astfel o constrângere obiectivă și un criteriu de performanță implicit în mecanismul de retribuire din sectorul public și se limitează intervenția arbitrară asupra acestuia.

Adoptarea principiului salarizării în baza salariului mediu din sectorul privat este o schimbare de paradigmă pentru sistemul de retribuire din sectorul public. Pentru a asigura stabilitatea noului sistem, legislația care îl promovează ar trebui să fie la nivel de lege organică, poate chiar de principiu constituțional. Pe lângă faptul că soluționează în bună măsură anomaliile actuale din sistemul de retribuire, mecanismul propus poate contribui la o mai bună gestionare a bugetului public, la redefinirea raporturilor între cetățeni și serviciile publice și la întărirea sentimentului de solidaritate socială atât de important în momente de criză.

***
Aurelian Dochia este consultant financiar, fost consultant pentru Banca Mondială, fost director și actual membru în CA al BRD

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: