Austeritatea, acel complex de masuri fiscale si bugetare prin care guverne din toata lumea au incercat sa-si reduca deficitele si sa puna sub control datoria publica, a fost de la inceput o politica controversata si impopulara. Ea a creat adevarate falii intre partidele politice din tari precum Statele Unite, Marea Britanie sau Japonia si confruntari la nivelul Uniunii Europene. Germania, sustinuta de Olanda sau Finlanda, au fost intre promotorii politicilor de austeritate pe care au reusit sa le impuna in pofida reticentei statelor din sudul continentului. Fondul Monetar International a fost la inceputul crizei un mare sustinator al politicilor de austeritate, care erau recomandate ca remediul infailibil pentru depasirea crizei. Romania a a avut si ea parte de aceasta reteta prescrisa de FMI si guvernul Emil Boc a devenit extrem de impopular in incercarea de a aplica masuri de austeritate.
Acum, dupa cinci ani de criza, austeritatea este pusa sub semnul intrebarii. Adversarii politicilor de austeritate, intre care se detaseaza laureatul premiului Nobel Paul Krugman, subliniaza ca situatia economiei nu s-a imbunatatit in majoritatea tarilor care au aplicat astfel de masuri, ba chiar dimpotriva, recesiunea s-a accentuat si somajul a atins cote foarte inalte: o medie de 12% la nivelul Uniunii Europene si maxime de peste 25% in tari precum Grecia si Spania. Cele cateva cazuri care ar putea fi considerate exemple de succes ale politicilor de austeritate, Irlanda sau tarile baltice, pot fi cu usurinta contestate fie datorita particularitatilor acestor economii mici, fie pentru ca iesirea lor din criza nu este deloc certa.
Fondul Monetar International a facut o surpriza in toamna anului 2012 cand, intr-o nota mai degraba tehnica, si-a schimbat radical pozitia. Expertii fondului au ajuns la concluzia ca „multiplicatorul fiscal”, o masura a impactului pe care fiecare procent de reducere a cheltuielilor bugetului public il are asupra cresterii/scaderii economice intr-o tara, ar putea sa fie mult mai mare decat se estima initial. Aceasta inseamna ca masurile de austeritate contribuie ele insele la adancirea si prelungirea recesiunii, ceea ce ar explica de ce economii europene precum Grecia sau Spania nu reusesc sa se redreseze. Aceasta noua abordare a FMI transpare si in recente declaratii ale doamnei Christine Lagarde, presedintele FMI, care insista tot mai mult ca Europa sa se concentreze asupra masurilor de stimulare a cresterii economice (ceea ce implicit inseamna un accent mai redus pe austeritate).
Sustinatorii austeritatii bugetare au mai primit o lovitura dupa ce, cu o saptamana in urma, a fost publicat un studiu initiat de Thomas Herndon, un student la doctorat de la Universitatea Massachusetts/Amherst. Incercand sa reproduca rezultatele obtinute de doi reputati economisti de la Universitatea Harvard, Carmen Reinhard si Kenneth Rogoff, intr-o lucrare faimoasa publicata in 2010, Herndon descopera unele greseli in calculele facute de cei doi economisti. Lucrarea in discutie, Cresterea in vremea datoriei (Growth in a Time of Debt), demonstra in baza unei lungi serii de date statistice pentru multe tari si pentru o perioada de doua sute de ani in trecut, ca acumularea unei datorii guvernamentale prea mari este insotita de o reducere semnificativa a cresterii economiei unei tari. Reinhard si Rogoff avansau chiar un prag al datoriei de 90% din PIB ca limita de la care cresterea economica scade si ajunge chiar negativa in medie.
Concluziile lui Reinhard si Rogoff au fost mult citate, inclusiv de oameni politici precum republicanul Paul Ryan in Statele Unite sau comisarul european Oli Rehn, ca argument in favoarea politicilor de austeritate. Tocmai de aceea, sugestia ca lucrarea lui Reinhard si Rogoff ar contine greseli de calcul, a provocat o adevarata furtuna. Dupa parerea mea greselile identificate de Thomas Herndon sunt, cu o singura exceptie, discutabile si tin de o anumita filozofie de tratare statistica a datelor, fara a modifica pe fond concluzia autorilor ca nivelurile inalte ale datoriei publice sunt corelate cu ritmuri de crestere economica mai scazute. De altfel, aceasta corelatie a fost constata si de multe alte studii. Fara insa a mai pierde vremea cu subtilitati statistice, toata lumea a primit cu usurare concluziile studiului publicat de Herndon impreuna cu profesorii lui, Ash si Pollin, decretind ca austeritatea este o mare greseala!
Ultima reduta a politicilor de austeritate a cazut acum cateva zile cand Jose Manuel Baroso, seful Comisiei Europene, a indicat intr-un discurs o flexibilizare a pozitiei Bruxelles-ului: „desi consider ca aceasta politica (de austeritate) este fundamental corecta, cred ca si-a atins limitele.” El precizeaza mai departe ca limitele la care se refera sunt de natura sociala si politica: „o politica pentru a fi sustinuta trebuie nu doar sa fie bine proiectata, ea trebuie sa aiba un minimum de suport politic si social.” In ciuda unor replici prompte venite din partea Germaniei, remarcile lui Manuel Baroso par sa indice ca tari precum Franta, Italia sau Spania ar putea sa primeasca ceva mai mult timp pentru a-si pune ordine in finantele publice.
Multi rasufla usurati si se bucura de aceasta schimbare de atitudine fata de politicile de austeritate – o bucurie pe care eu nu reusesc sa o inteleg. Pentru majoritatea tarilor, austeritatea a fost si este necesara nu pentru ca Fondul Monetar International, Comisia Europeana sau Germania doresc sa pedepseasca dintr-un motiv sau altul persoane, guverne sau popoare. Austeritatea devine inevitabila atunci cand nu mai poti sa te imprumuti la costuri rezonabile pentru a finanta deficite publice si datorii care trec de o anumita limita pe care pietele financiare o considera nesustenabila. Din pacate, foarte putini realizeaza ca aceasta limita nu este aceiasi pentru toate tarile si mai mult decat atat, ea poate varia in perioade scurte de timp. Statele Unite ale Americii au fost in situatia paradoxala ca pe timpul acestei crize sa se poata imprumuta pe pietele financiare internationale la dobanzi foarte scazute, chiar real-negative, desi deficitele finantelor publice au fost in crestere iar datoria tinde sa ajunga la fel de mare precum Produsul Intern Brut. Nici macar scaderea ratingului Americii nu a impresionat investitorii, care au continuat sa cumpere obligatiuni si bonuri de tezaur americane ca pe un activ fara risc! America este atipica si pentru ca politica monetara expansiva practica de banca centrala (rezerva federala) nu a condus pana acum la o crestere a inflatiei si a dobanzilor. Secretul acestei evolutii atipice este in mare masura legat de pozitia speciala, de moneda de rezerva si de tranzactii, pe care dolarul american o are in sistemul monetar international.
Nicio alta tara din lume nu are relatia cu totul privilegiata cu pietele financiare pe care o are America. Japonia este si ea un caz aparte intrucat, desi are o datorie publica ce atinge 250% din PIB, aceasta continua sa fie finantata in mare masura de economiile propriei populatii. Yenul japonez nu ocupa insa nici pe departe pozitie dolarului american ca moneda internationala si din acest motiv ma astept ca la un momend dat Japonia sa fie prima mare economie care se va confrunta cu o schimbare brusca a tolerantei pietelor financiare fata de datoria foarte mare a tarii: o crestere chiar si foarte mica a dobanzilor la care Japonia se poate finanta ar insemna potrivit unor calcule ca aproximativ 30% din buget s-ar indrepta catre serviciul datoriei.
In Europa, economia Germaniei a ramas foarte performanta si pe timpul crizei, lucru pe care pietele financiare l-au rasplatit cu costuri de imprumut real-negative. Franta si Marea Britanie se bucura inca de statutul de mare putere economica dar, asa cum arata experienta Italiei si Spaniei, acest statut privilegiat se poate pierde cu mare usustinta.
Pentru celelalte tari insa, toleranta pietelor financiare este foarte limitata si Romania este printre economiile europene care s-au confruntat in 2009 cu cresteri severe ale costurilor de finantare. A plati dobanzi de peste 7% la obligatiunile emise de stat in conditiile in care economia stagneaza sau creste cu doar 1-2% pe an inseamna a te inscrie intru-un cerc vicios al datoriei publice care risca sa scape de sub control. Investitorii inteleg ca o astfel de situatie este nesustenabila si solicita dobanzi tot mai mari pentru a continua finantarea – pana cand, asa cum s-a intamplat in cazul Greciei, accesul la pietele financiare devine imposibil indiferent de dobanda. Irlanda, Spania, Italia au cunoscut toate momente in care dobanzile la care se finantau au depasit 6 si chiar 7% si doar interventia Bancii Centrale Europene a reusit sa calmeze temerile investitorilor. Pentru Romania, politica de austeritate insotita de acordul cu FMI a dat rezultate in sensul ca deficitul finantelor publice a scazut (2012 s-a incheiat cu un deficit inferior valorii limita de 3% din PIB) si datoria da semne de plafonare undeva in jurul valorii de 40% din PIB. Aceste valori foarte bune la nivel european au fost rasplatite de investitorii de pe pietele financiare care la ultima licitatie de titluri de stat au acceptat dobanzi sub 5%.
Renuntarea generalizata la politicile de austeritate in speranta ca astfel se va stimula cresterea economica inseamna angajarea intr-un joc foarte riscant, in care cresterea dobanzilor pe pietele financiare ar putea sa devanseze si sa anuleze orice beneficii ale cresterii economice asteptate. Oricum, tarile diin zona euro se afla in situatii diferite si reactia investitorilor va fi si ea diferentiata: pentru tarile din sudul continentului, care au deja datorii foarte mari, singura solutie de relaxare a politicilor de austeritate este cea care trece prin noi pachete de ajutor financiar european. Se va putea ajunge la un acord privind astfel de finantari? Greu de crezut in conditiile actuale. Solutia alternativa, mai putin transparenta si democratica, aste aceea a monetizarii noilor deficite si datorii de catre Banca Centrala Europeana, care ar continua morisca prin care bancile comerciale sunt incurajate sa cumpere titluri de stat, in baza carora primesc finantare de la BCE… Si ne intoarcem astfel la mecanismul care a creat si criza financiara anterioara. Singurul motiv pentru care politica expansionista a bancilor centrale nu a provocat inflatie pana acum este acela ca viteza de circulatie a banilor a scazut de cateva ori in raport cu nivelul „normal” istoric. Doar o scanteie este de ajuns pentru ca populatia sa isi schimbe perspectiva si comportamentul astfel incat viteza de circulatie a banilor sa creasca; toata cantitatea de moneda emisa in ultimii ani de bancile centrale care a fost „parcata” cu austeritate pana acum in diverse locuri va invada piata si inflatia va scapa de sub control.
Imi pare rau, dar nu pot sa cred ca renuntarea la austeritate va aduce lapte si miere in Europa, sau oricum nu la preturi accesibile!
***
Aurelian Dochia este consultant financiar, fost director al BRD și consultant pentru Banca Mondială
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
1.) 7 ani a durat „veselia”(economica)a banilor cu buletinul, 5 ani „cultul” austeritatii,iar dupa ele ce ar trebui sa urmeze – decit un „program de reconstructie economica si industriala” – care sa asigure o crestere economica de minim 3-4 la suta pe an!
Un astfel de program trebuie recomandat de analisti, in loc ca ei sa fie doar crainicii pericolelor economice prezente sau viitoare.
2.Dincolo de informare, probabil ca informatia si lectura economica, ar trebui pina la urma,sa devina ceva util, stropind cu putin „lapte si miere” viitorul nostru economic.Cine sa indrume clasa politica si Guvernul, spre iesirea din Criza, daca exista o epidemie de constatatori ai dezastrului si o inexplicabila penurie de solutii concrete, pro-active?
Astfel stind lucrurile, cui foloseste…totul?