Răspunderea de care poți fugi după ce ți-o asumi

În mod normal, e un instrument pe care Constituţia îl prevede pentru situaţii presante: nu e timp de dezbatere, un act normativ trebuie să devină repede operant, există lucruri care trebuie reglementate de pe o zi pe alta.

Dar maniera în care e folosită în România asumarea răspunderii de către guvern pe o lege ar deruta şi pe un observator din afară care nu e afectat de ce şi, mai ales, cum îşi legiferează românii ei între ei societatea.

Câţiva paşi simpli pot transforma Parlamentul într-o formă fără fond, chiar cu complicitatea parlamentarilor. Un premier scrie o lege. Opoziţia şi o parte din cei interesaţi reacţionează. Sub pretextul presiunii timpului, care nu mai  suporta scandal şi deranj politic, premierul depune proiectul de lege la Parlament şi-şi ”asumă răspunderea”. Dacă moţiunea depusă în trei zile nu trece, legea devine adoptată: fără dezbatere, fără amendamente, de cele mai multe ori fără filtrele de specialitate (te ingrozeşti dacă îţi povesteşte un specialist cum se scrie, la guvern, o lege). E atât de simplu încât situaţia suportă tot felul de bizarerii:

• Secretul ca un guvern să treacă o lege prin asumarea răspunderii constă în a nu face, la propriu, nimic: parlamentarii partidului care guvernează nu trebuie să meargă nici la şedinţa de asumare, nici la votul moţiunii de cenzură.
• Oricat de aberantă ar putea fi o lege pe care guvernul îşi asumă răspunderea, există situaţii în care nici opoziţia nu are chef de moţiune de cenzură: pur şi simplu nimeni s-ar băga în acel moment să facă guvern.
• Dacă partidul guvernului are parlamentari disciplinaţi, poate să treacă, practic, orice: crede cineva că parlamentarii chiar ştiu ce scrie în legea pe care ei o „votează” prin neprezentare?

O atare manieră de-a guverna face, practic, din Parlament, o formă fără fond: guvernul nici măcar nu trebuie să se formalizeze pe o dezbatere de ochii lumii – a spus-o ministrul Botiş, cu gura lui, în decembrie, când s-au aşezat la masă „partenerii sociali” pe discuţiile pe Codul Muncii: ceilalţi nu au decât să nu fie de acord, nu contează, guvernul îşi asumă răspunderea.

Urmarea acetei vârtelniţe de făcut legi în jurul cărora nu există nici cel mai mic consens şi nici cea mai palidă înţelegere? Nu avem a ne mira că legea salarizării unitare a bugetarilor are nevoie de câte o lege de aplicare în fiecare an. De ce să ne indignăm că aplicarea Legii Educaţiei a început prin forţarea de către parlamentari a prevederilor privind cumulul rector-parlamentar. La ce să ne aşteptăm de la un Cod al Muncii cu atâtea prevederi lăsate în coadă de peşte şi amânate ca pentru a conserva provizoratul şi confuzia – cele cu desfiinţarea (re-reglementarea?) contractelor colective, de exemplu? Şi tot aşa.

Da, ştiu: presiunea e chiar mare, avem o undă de stabilitate datorită împrumuturilor pentru care finanţatorii ne-au somat să încetăm cu joaca de-a restructurarea, opoziţia s-a manifestat în această criză cu o inconştienţă  păguboasă pe toate planurile (şi pentru gestiunea ţării, şi pentru propriul folos politic), Emil Boc a fost, politic vorbind, acel kamikaze pe care şi l-ar dori orice partid; iar pentru „o lege bună” te faci luntre şi punte să găseşti orice mijloc de adoptare. Dar cu această mașinărie de asumat, la infinit răspunderea,  există riscul de-a aluneca în „scopul scuză mijloacele”; şi să nu vină ziua în care să nu avem alt scop decât să scăpăm de astfel de mijloace.

Şi dacă se va pune, curând, problema revizuirii Constituţiei, pentru a păstra un real caracter parlamentar al statului trebuie rezolvată și povestea asta cu asumarea răspunderii.

Răspunderii? Chiar: ce fel de răspundere e cea pe care astăzi ţi-o asumi, şi de care peste doar o săptămână poţi fugi cu guvern cu tot, ca să-ţi păstrezi funcţia de preşedinte al partidului?