duminică

14 august, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

4 septembrie, 2020

(Textul de mai jos reprezintă fragmente din analiza apărută în CRONICILE Curs de Guvernare  (publicație exclusiv print, cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro), al cărui număr 93 tocmai a apărut – în secțiunea ”Războiul timpurilor”:

Noile comportamente imperiale ale Turciei complică lucrurile atât la Marea Neagră, cât și în Mediterana – ”pântecele moale al Europei”.

Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE UN LINK AICI. 
Redacția)


*

Cel mai mare neajuns al civilizației islamice este că nu are un centru – un stat lider. Cea mai mare provocare astăzi este că Turcia vrea să devină acel lider. Așa trebuie citite toate evoluțiile de la Ankara, de la prezența în Mediterana până la islamizarea Sfintei Sofia.

Memoria istorică nu moare niciodată. Poate să zacă, neutilizată, în cămara plină de praf a experiențelor istorice ale popoarelor, dar nu e niciodată dispărută. Mai ales când avem de-a face cu o memorie densă, constitutivă, victorioasă. Când împrejurările o permit, iar lideri puternici utilizează oportunitățile, aceasta revine pe scenă, intempestivă, în forme noi, copii vagi ale originalului istoric, dar, totuși, recognoscibilă.

Este ceea ce se întâmplă azi.

Naționalizarea islamului și a imperiului


Ce a făcut Kemal Atatürk cu Turcia după Primul Război Mondial nu are echivalent decât în efortul de occidentalizare a Rusiei făcut de Petru cel Mare înainte cu 200 de ani. O schimbare din temelii – dură, radicală, dureroasă. Aparent, au câștigat și unul, și celălalt, și liderul turc, și cel rus, dar numai aparent. Căci asemenea victorii nu sunt niciodată complete și creează, vorba lui Spengler, pseudomorfoze care lasă în sistem tensiuni permanente și neostoite. Nici Rusia „asiatică”, nici Turcia „islamică” nu au dispărut complet.

Procesul a fost sângeros, chiar dacă „progresist”. Tehnic vorbind, nici unul, nici celălalt nu au avut de dat socoteală nimănui, nici intern, nici extern. Nu au existat atunci nici „societate civilă”, nici „opoziție”, nici „monitorizări”, nici drepturile omului. Când Kemal Atatürk a organizat în Turcia anilor ’30 un concurs de Miss Univers sau când fiica lui conducea avionul, ne putem doar imagina reacțiile șocate ale unei populații care abia dădea ochii cu modernitatea…

Acum, că se întoarce roata, iar Erdogan resuscită ceea ce Kemal Atatürk voia astupat pe vecie, lucrurile sunt incomparabil mai complicate. Dar faptul că, într-o oarecare măsură, a întors roata, fie și ajutat enorm, la vremea respectivă, de rețeaua lui Fethullah Gülen, e o performanță unică, în sine remarcabilă.

„Dumnezeu și-a luat revanșa” și în Turcia, după formula celebră a lui Gilles Kepel, care voia, prin ea, să ilustreze resurecțiile religioase generalizate care au marcat lumea după 1990.

(………………………………………………….)

Resurecția religioasă, islamul politic de astăzi și aproprierea moștenirii imperiale sunt, toate, veșminte pentru naționalismul turc, la fel de pregnant, poate, ca pe vremea lui Kemal Atatürk, dar exprimat, cum spuneam, în alte forme.

Și iată paradoxul la care asistăm. Căci deosebirea de esență (ontologică) între Kemal Atatürk și Recep Tayyip Erdogan nu e atât de mare precum sugerează morfologia (formele divergente). Fundamentul resurecției turcești la care asistăm astăzi este națională și religioasă, este un islam turcesc sau un turco-islam, mai degrabă, specific, care se descarcă acum în forme imperiale, expansioniste, orgolioase și revendicative.

Și se varsă în toate direcțiile:

(………………………………………………..)

Dimensiunea religioasă

Cea mai vizibilă și recentă a fost cea religioasă. Pentru a marca ruptura de „lumea veche”, una dintre deciziile lui Kemal Atatürk a fost transformarea Sfintei Sofia în muzeu, în 1934. Prin asta nu a dorit atât „să o ofere umanității” – cum se tot repetă calin –, cât să o ia de la islam, pentru a slăbi relevanța publică a religiei, miza fundamentală a „revoluției” operate de „părintele turcilor”.

Astăzi, Erdogan o transformă în moschee, sub privirile admirative ale turcilor din interior, dar și din afară. Semnalul a fost profund, pentru toți compatrioții, indiferent unde s-ar afla ei și nivelul lor de religiozitate, mai ales cei din Europa.

Acest semnal de forță, naționalist și religios, a fost fără riscuri: o Europă sleită religios, o civilizație creștină fără vigoare nu au dat, practic, niciun răspuns concludent. Erdogan a jucat la câștig. America a luat act, Europa a tăcut, Rusia, vicleană, a răspuns pe toate calapodurile, în funcție de vocea care glăsuia – președintele Putin, Biserica Ortodoxă sau MAE rus , cu satisfacție evidentă că patriarhul ecumenic Bartolomeu – „patriarhul americanilor”, cum zice Moscova – a încasat o lovitură dură inclusiv pentru autocefalia Bisericii Ucrainene.

Care e, de fapt, miza? Simbolică. Turcia este statul islamic cu cea mai puternică armată, cel mai bine plasat strategic, cu istorie imperială religioasă etc. Dar cel mai populat stat islamic este Indonezia, Mecca este în Arabia Saudită, teocrația islamică se află în Iran…

Nimeni nu poate strânge cu o singură mână pumnul islamic. De aceea Turcia vrea să adune mănunchiul reprezentării complete. Islamizarea unui muzeu fost biserică – căci despre asta a fost vorba până la urmă – înseamnă aproprierea unei simbolistici religioase care să facă Turcia și mai pregnantă în competiția pentru preluarea reprezentării islamului. Și să dea semnalul că centrul islamului este la Istanbul.

Acesta a fost mesajul principal.

(…………………………………………………………)

Dimensiunea financiară și economică

Și nu e singurul. Un alt eveniment care s-a bucurat de mai puțină atenție s-a petrecut doar cu o lună în urmă.

„Vrem să facem Istanbulul centrul economic și financiar al islamului” – a spus cu subiect și predicat președintele Erdogan la cea de-a 12-a Conferință Internațională dedicată finanțelor și economiei islamice, desfășurată la Istanbul în iunie 2014.

(Citiți și: ”Interviu Robert Kaplan: Intrăm în faza a doua a globalizării – aliniamentul SUA-UE în problema Chinei e o oportunitate care va fi ratată”)

La începutul anului, agenția de raiting Moody a anunțat că instrumentele bancare islamice ale Turciei se vor dubla în viitorul deceniu, ca urmare a inițiativelor guvernamentale care au pornit un program de creștere accelerată. Turcia și-a asumat deja ideea de a deveni un hub al finanțelor și băncilor islamice.

E primul mesaj transmis de președintele Erdogan.

(……………………………………………………….)

Dimensiunea geopolitică și geoeconomică

„Cine a pierdut Turcia?”, se întreba, retoric, Le Monde cu ceva vreme în urmă. Strategic, Turcia s-a simțit „eliberată” în timpul războiului din Siria.

Atunci, administrația Obama a pus o bombă cu ceas sub NATO, preferând să-și aducă kurzii de partea ei într-o sfidare totală la adresa Ankarei. A fost o lovitură pe care Turcia nu a uitat-o. Și nici populația.

Nu e vorba doar despre faptul că a fost „trădat” un aliat NATO. E vorba că, pentru turci, chestiunea kurdă este ca pentru ruși chestiunea ucraineană. Nu e simplă geopolitică. E geopolitică existențială. E mai mult decât o linie roșie.

În acest moment, antiamericanismul turcilor este la cel mai înalt nivel. Au resimțit „trădare” până în rărunchi. Ideea de a nu avea încredere în nimeni a devenit „politică de bucătărie”, adică subiect discutat de turci când gătesc mâncarea sau își așază produsele de la supermarket în rafturile cămării personale. E un resentiment greu, pe care nu îl poți extrage cu ușurință din mintea lor…

De aici și jocul cu Rusia, din resentiment față de Washington, îmbrățișările cu cuțitele la spate, e drept, dar totul favorizat inclusiv de un sfârșit al multilateralismului în care „lumea lui G0” primează – interesul național al fiecăruia, adică – și la nivel NATO, dar mai ales la nivel UE.

(………………………………………………………..)

Mediterana este expresia la nivel geoeconomic al acestui comportament. Complicațiile vechi din regiune, alianțele cu geometrie – și geografie! – variabilă au izbucnit acum. Tensiunile recente din interiorul NATO dintre Turcia și Franța s-au rezolvat în favoarea Turciei, cel puțin pentru moment. Dar e numai un respiro, căci interesele Franței rămân acolo și ele țin de blocarea controlului total al Ankarei în Libia, inacceptabil pentru Paris, căci ar tăia o cale de intrare a Franței spre nordul Africii în care are interese majore, istorice, dar și prezente.

Între timp, s-a vădit că în Libia nu va fi o soluție simplă și nu va rezulta un singur câștigător, cel mai probabil se întrevede o negociere sau un conflict înghețat între cele două tabere care joacă (Egipt, Rusia şi Emiratele Arabe Unite, pe de-o parte, Turcia și Tripoli, pe de alta) spre satisfacția enormă a Rusiei, care se vede iarăși în tribuna oficială a negocierilor, deși a cheltuit doar pentru un bilet la peluză.

NATO câștigă timp, America are interese relativ limitate în regiune, deși a trimis o bezea Franței, dar o Turcie care să țină Rusia în șah la Marea Neagră poate fi utilă. La nivelul Bruxelles-ului, lucrurile sunt amestecate și nedecise, așa-numitul ministru de externe al UE, Josep Borrell, fără nicio divizie în spate – vorba lui Stalin –, trimite mesaje contradictorii și fără valoare de întrebuințare, demonstrând, un pic jenant, că UE nu poate fi „actor strategic” (sau nu poate avea „autonomie strategică”) nici măcar în relație cu Turcia, darămite cu restul lumii…

Să fim bine înțeleși. Marea Mediterană îi oferă Ankarei ceea ce nu are, adică resurse energetice. Și-a înfipt colții acolo și e o iluzie că cineva o poate scoate din joc doar cu vorbe dulci sau acuzații de „neo-otomanism”. Fără Turcia, nimic nu se va rezolva la Marea Mediterană – acesta e mesajul Ankarei.

Cât despre Occident, nimeni nu vrea confruntare, în principal Germania, care deține acum președinția UE. Confruntare, cel mai probabil, nu va fi la Marea Mediterană. Dar cine taie nodul gordian sau, în final, negociază?

(…………………………………………………………)

Sfârșitul multilateralismului. Negociem cu Turcia, dar cum?

Concluziile sunt de etapă, dar trebuie subliniate:

  • Niciun element dintre cele enumerate mai sus nu trebuie tratat separat, extras din contextul mai amplu al resurecției național-religioase a Turciei, înveșmântată în haine islamice și imperiale. De aici gravitatea și complexitatea situației cu care ne confruntăm apropo de Ankara;
  • „Motorul” Turciei în Mediterana nu este doar nevoia de surse de energie, ci nevoia de manifestare decisivă, la nivel regional, a unei puteri care nu mai admite ca jocurile să fie făcute – nu doar la Marea Mediterană – fără ea;
  • Păstrând proporțiile, suntem într-o logică asemănătoare cu atitudinea față de Rusia sau China. Toate cele trei state au devenit, la un moment dat, conștiente de puterea lor, revendicative și tot mai prezente pe scena publică. Cum reacționăm la ele? Negociem sau ne confruntăm?
  • Asemănarea dintre Rusia și Turcia este esențială din perspectiva unei negocieri ulterioare: ambele puteri regionale sunt dispuse să folosească puterea militară pentru a-și atinge sau apăra interesele. Aici e marea deosebire față de alții. Folosirea forței militare face diferența (asta va trebui urmărit și la China de acum înainte). Prin urmare, dacă nu vrem confruntare, o negociere cu Turcia nu mai poate fi evitată și nu doar chestiunea Mediteranei va fi pe masă. Va fi o negociere, mult așteptată, între Occident și Turcia – atât putem spera;

(………………………………………………..)

Turcia este, la București, o mare și semnificativă tăcere. Pe bună dreptate. Probabil că tăcerile României sunt și strategice. Nu pui întrebarea despre Turcia nici la Ankara, nici în altă parte, pentru că ți-e teamă de răspunsul pe care îl poți primi.
Când constați că Turcia este în expansiune inclusiv pe canal religios, devine absurd să faci moschei „turcești” în România – era și atunci când politicieni fără viziune își dădeau girul pentru așa ceva.

(………………………………………………..)

*

Citiți analiza integrală în nr. 93 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare. 

Sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI. 

(CRONICILE Curs de Guvernare: un ghid de navigare prin istoria vremii tale). 

 

Articole recomandate:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

3 răspunsuri

  1. Concluziile, fie ele si de etapa, sunt pertinente.
    Numai ca, din toata analiza, lipseste referirea la importanta pozitiei administratie americane actuale. Amintind doar actiunile administratiei Obama arata clar partizanatul- sau teama – ne punctand cu cat a contribuit administratia Trump la situatia instabila actuala chiar si prin exemplul atitudinii nationaliste a USA de acum. Sa speram ca nu si in viitor, o noua administratie trebuie sa refaca legaturile indispensabile cu Europa-in special-dar si restul lumii occidentale.

  2. Urmăresc analizele lui Dan Dungaciu și le găsesc foarte pertinente, însă ele ignoră în mod constant acea dimensiune a lucrurilor care stă la baza principiilor și valorilor fundamentale ale Occidentului: valoarea omului, respectarea drepturilor omului și a demintății umane, care se plasează mai presus de Stat.

    În cazul de față, e vorba de profilul liderilor cu care Occidentul ar trebui să negocieze și care sunt niște dictatori sângeroși, care-și masacrează și reprimă sălbatic propriile popoare, adică opusul vlorilor și principiilor civilizațiilor occidentale.

    E de bun simț să existe negocieri pentru drepturi pe care aceste țări le cer și poate chiar le au în zonele respective. Problema e însă CU CINE DUCI aceste negocieri? Cu acești trei potențiali hitleri, care vor deveni REALI hitleri negociind cu ei și dându-le încă și mai multă putere decât au – Putin, Erdogan si Xi Jingping?

    Îi lași pe acești satrapi să acumuleze putere și influență, iar pe urmă nu-i mai poți opri decât tot printr-o confruntare deschisă, adică un război. Doar nu își imaginează cineva că, odată ce Erdogan va obține ce-și dorește în estul Mediteranei și în Libia, se va opri acolo. Va dori și mai mult. Idem Rusia putinistă și China comunistă.

  3. Turcia a eșuat cu brio. Antagonizarea Occidentului și a aliatului lui inițial, Fettulah, a majorității progresiste, eșecul financiar, toate marchează eșecul fundamental al fundamentalistului de ochii lumii, Erdogan.
    De ce? Simplu.
    Islamul este divizat în mult mai mult de două facțiuni. Cele două facțiuni teologic vorbind sunt șiiții și suniții. Suniții sunt și ei divizați la rândul lor – Arabia Saudită e wahabită (o facțiune fundamentalistă a suniților); Egiptul sunit este divizat și el în fundamentaliști (aici a fost creată organizația fundamentalistă care a dat naștere tuturor celorlalte: Frăția Musulmană), Siria e de toate felurile, Irakul e divizat în trei – suniții, șiiții și kurzii.
    Dar divizarea Islamului continuă și pe linii etnice: turcii și celelalte populații de limbă similară, arabii (care nu se au bine deloc cu turcii, fiind sub imperiul otoman multă vreme), Iranul care este dublu/triplu divizat (șiit și non-turc și non-arab).
    În acest mozaic complex, Erdogan nu poate să impună nimic. Nu există nici o revanșă – iar antagonizarea Occidentului va avea efecte negative pe termen lung.
    Pretenția teologică a conducerii supreme islamice este complet nefondată: Ataturk a desființat în mod clar instituția Califatului (până la el sultanii otomani erau și conducătorii supremi ai Islamului, califi – de vreme ce sultanatul a fost desființat, implicit și califatul a dispărut).
    Într-o lume aflată în rapidă, permanentă și complexă evoluție, atât abordarea de pe poziții de forță de tip rusesc, cât și cea de tip Erdogan, ambele în fond revanșarde (atât Turcia, cât și Rusia reclamând postura de superputeri) sunt pe termen lung sortite eșecului, dar nu înainte de a crea mari probleme și țărilor lor, și restului lumii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

3 răspunsuri

  1. Concluziile, fie ele si de etapa, sunt pertinente.
    Numai ca, din toata analiza, lipseste referirea la importanta pozitiei administratie americane actuale. Amintind doar actiunile administratiei Obama arata clar partizanatul- sau teama – ne punctand cu cat a contribuit administratia Trump la situatia instabila actuala chiar si prin exemplul atitudinii nationaliste a USA de acum. Sa speram ca nu si in viitor, o noua administratie trebuie sa refaca legaturile indispensabile cu Europa-in special-dar si restul lumii occidentale.

  2. Urmăresc analizele lui Dan Dungaciu și le găsesc foarte pertinente, însă ele ignoră în mod constant acea dimensiune a lucrurilor care stă la baza principiilor și valorilor fundamentale ale Occidentului: valoarea omului, respectarea drepturilor omului și a demintății umane, care se plasează mai presus de Stat.

    În cazul de față, e vorba de profilul liderilor cu care Occidentul ar trebui să negocieze și care sunt niște dictatori sângeroși, care-și masacrează și reprimă sălbatic propriile popoare, adică opusul vlorilor și principiilor civilizațiilor occidentale.

    E de bun simț să existe negocieri pentru drepturi pe care aceste țări le cer și poate chiar le au în zonele respective. Problema e însă CU CINE DUCI aceste negocieri? Cu acești trei potențiali hitleri, care vor deveni REALI hitleri negociind cu ei și dându-le încă și mai multă putere decât au – Putin, Erdogan si Xi Jingping?

    Îi lași pe acești satrapi să acumuleze putere și influență, iar pe urmă nu-i mai poți opri decât tot printr-o confruntare deschisă, adică un război. Doar nu își imaginează cineva că, odată ce Erdogan va obține ce-și dorește în estul Mediteranei și în Libia, se va opri acolo. Va dori și mai mult. Idem Rusia putinistă și China comunistă.

  3. Turcia a eșuat cu brio. Antagonizarea Occidentului și a aliatului lui inițial, Fettulah, a majorității progresiste, eșecul financiar, toate marchează eșecul fundamental al fundamentalistului de ochii lumii, Erdogan.
    De ce? Simplu.
    Islamul este divizat în mult mai mult de două facțiuni. Cele două facțiuni teologic vorbind sunt șiiții și suniții. Suniții sunt și ei divizați la rândul lor – Arabia Saudită e wahabită (o facțiune fundamentalistă a suniților); Egiptul sunit este divizat și el în fundamentaliști (aici a fost creată organizația fundamentalistă care a dat naștere tuturor celorlalte: Frăția Musulmană), Siria e de toate felurile, Irakul e divizat în trei – suniții, șiiții și kurzii.
    Dar divizarea Islamului continuă și pe linii etnice: turcii și celelalte populații de limbă similară, arabii (care nu se au bine deloc cu turcii, fiind sub imperiul otoman multă vreme), Iranul care este dublu/triplu divizat (șiit și non-turc și non-arab).
    În acest mozaic complex, Erdogan nu poate să impună nimic. Nu există nici o revanșă – iar antagonizarea Occidentului va avea efecte negative pe termen lung.
    Pretenția teologică a conducerii supreme islamice este complet nefondată: Ataturk a desființat în mod clar instituția Califatului (până la el sultanii otomani erau și conducătorii supremi ai Islamului, califi – de vreme ce sultanatul a fost desființat, implicit și califatul a dispărut).
    Într-o lume aflată în rapidă, permanentă și complexă evoluție, atât abordarea de pe poziții de forță de tip rusesc, cât și cea de tip Erdogan, ambele în fond revanșarde (atât Turcia, cât și Rusia reclamând postura de superputeri) sunt pe termen lung sortite eșecului, dar nu înainte de a crea mari probleme și țărilor lor, și restului lumii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Deceniul banilor ieftini (dobânzi mici sau foarte mici la creditele pe termen lung)pentru state  tocmai s-a încheiat . A fost (sau ar fi fost) o perioadă extrem de

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: