Toate alegerile sunt importante, dar unele sunt cu adevărat cutremurătoare. Viitoarele alegeri parlamentare din Franța ar putea fi cele mai distructive de după război – nu numai pentru această țară, ci și pentru Uniunea Europeană, Alianța Atlantică și pentru ceea ce a mai rămas din ordinea mondială liberală de după război.
O analiză publicată de Politico, scrisă de John Lichfield, corespondentul de 20 de ani de la Paris al publicației The Independent.
Sfârșitul ”macronismului”
Poziția de lider a Franței în UE, scaunul său în Consiliul de Securitate al ONU și puterea sa militară globală fac ca acestea să fie aproape un fel de „alegeri mondiale” așa cum va fi competiția Biden vs. Trump din noiembrie.
Asta din cauză că alegerile ar putea fi câștigate de Adunarea Națională de extremă-dreapta, un descendent al regimului colaboraționist din 1940-1944 al mareșalului Philippe Pétain și care are legături ideologice și financiare cu Vladimir Putin.
Și, de asemenea, din cauza cui va pierde cu siguranță: un președinte francez care a încercat – adesea în mod elocvent, uneori stângaci – să consolideze Uniunea Europeană, să împace francezii cu forțele pieței și să găsească un nou echilibru durabil între Europa și Statele Unite.
Aceste alegeri vor marca nu doar înfrângerea, ci și eventual eliminarea „macronismului” – experimentul confuz al președintelui Emmanuel Macron, cu reforme conduse de piață cu scopul dezlănțuirii puterii creatoare a Franței.
Sondajele arată, acum, că Adunării Naționale îi vor lipsi în jur de 29 mandate pentru a avea majoritate
Forțele de centru-dreapta și de centru-stânga, care au dominat anterior viața franceză de după război, sunt acum simple ”imitații” ale trecutului. Altă dată două puteri dominante ale vieții politice franceze, acestea sunt acum – și ar putea rămâne mulți ani – o stângă dominată de radicali, mult divizată și o extremă dreaptă naționalist-populistă.
Nu există nicio certitudine că Marine Le Pen, liderul Adunării Naționale, va câștiga alegerile parlamentare în două tururi, care au loc pe 30 iunie și 7 iulie. Candidatul ei la funcția de prim-ministru, Jordan Bardella, a spus că va refuza să formeze un guvern dacă nu va câștiga o majoritate clară (cel puțin 289) din cele 577 de locuri în Parlament.
Sondajele sugerează că va câștiga cam 260 de locuri, dar sprijinul s-ar putea schimba în direcția lui în ultimele zile.
Sistemul francez este ”prezidențial” doar cu numele
Chiar dacă Bardella va deveni prim-ministru, Emmanuel Macron va rămâne președinte până în 2027 și a spus poporului francez într-o scrisoare, în acest weekend, că are datoria să rămână în funcție și să protejeze drepturile și instituțiile franceze de ”lepénism”.
Sistemul francez este însă prezidențial doar cu numele. Aproape toată puterea constituțională reală rezidă în Parlament, la prim-ministru și în guvern. Dacă aparțin unei alte convingeri politice decât cea a președintelui republicii, acestea sunt instituțiile care fac legea, nu președintele.
Acest lucru s-a mai petrecut de trei ori în Franța în ultima jumătate de secol, cu scurte perioade de „coabitare” a centrului stânga cu centrul dreapta.
Cele două tabere, la acea vreme, nu erau de acord în multe detalii importante, dar vorbeau la unison în chestiuni fundamentele ale Republicii Franceze, de la locul său central în Uniunea Europeană până la angajamentul său față de drepturile omului. Dar asta pare că nu mai e valabil și acum pentru o eventuală coabitare Macron – Adunarea Națională.
Cum a ajuns Franța în această ipostază
Un guvern sub influența lui Marinne Le Pen ar fi, prin urmare, un pumnal în spatele unității occidentale și europene. O scrisoare deschisă semnată weekendul trecut de 170 de foști și actuali diplomați francezi spunea că Moscova, dar și Beijing, vor vedea o victorie a extremei dreapte „ca o slăbire a Franței, o invitație la amestec în viața noastră națională, la agresiune împotriva Europei”.
Cum s-a ajuns la asta? De ce și-ar asuma astfel de riscuri francezii de obicei precauți?
Dacă asculți francezii în acest moment, totul este rău, în cea mai rea dintre lumi posibile. Costul vieții este mare, salariile sunt mici. Criminalitatea și imigrația sunt scăpate de sub control. Serviciile se prăbușesc. Deficitul explodează.
Și totuși… Franța s-a descurcat mai bine decât alte țări din UE în ceea ce privește creșterea medie a locurilor de muncă și inflația în ultimii ani. Emmanuel Macron a cheltuit mai mult decât alte țări pentru a atenua creșterea prețurilor, de unde și creșterea deficitului bugetar.
Imigrația și criminalitatea reprezintă o problemă, dar din punct de vedere statistic sunt la niveluri mai scăzute decât în deceniile precedente. Serviciile sunt sub presiune, dar încă funcționează. De fapt, Macron nu primește niciun credit pentru succesele sale și este criticat excesiv – chiar cu ură – pentru eșecurile sale. Este parțial și vina lui.
El a promis că va fi un revoluționar și un alt fel de politician, dar s-a dovedit a fi un alt reformator mainstream. Nu a făcut nici un efort pentru a construi o largă mișcare politică. Cu toată elocința lui, a pierdut controlul narațiunii. Oamenii l-au văzut ținând discursuri mărețe în locuri mărețe și reacția lor a fost: „De noi nu zici nimic?”
Îndepărtând ceea ce a rămas din centru-dreapta și centru stânga eșuate, el a creat o nouă dualitate politică: centru versus extrema dreaptă. Asta l-a servit electoral în două alegeri prezidențiale. Dar francezii sunt un popor devotat alternanței, care nu are chef de figuri eterne.
Pentru mulți alegători, alternativa – chiar antidotul – la Macron este azi extrema dreaptă, fie ea cosmetizată. Dar asta nu ar fi o simplă alternanță. Ar duce Franța, Europa și lumea printr-o gaură neagră.
***
Urmărește-ne pe Google News
