A conduce o țară / a conduce o firmă: cum s-a întors România în criza de acum 10 ani

(* Analiză realizată de Alexandra Pele și Cristian Grosu)

Tabelul de mai jos ne arată situația de facto a finanțelor României în acest moment: criza deficitelor și dezechilibrele în T1 din 2022 sunt mai adânci decât au fost la criza precedentă, în anul 2009 – când a fost valul care a măturat totul în cale.
Așadar, T1 din 2022 – mai prost decât anul 2009:

Să luăm această imagine și să analizăm drumul care ne-a întors în criză – atât din perspectivă guvernamentală, cât și din perspectiva unui antreprenor conștient de ceea ce face – o adevărată paralelă între un guvernant și un manager privat:
în definitiv, lucrează, și guvernantul și antreprenorul, cu indicatori asemănători:

-, creșterea economică (creșterea ”cifrei de afaceri”) – cu verde

-, deficitul bugetar – cu roșu

-, deficitul de cont curent (”cash-flow-ul”) – cu albastru

-, investițiile – cu galben.

-, gradul de îndatorare – pe coloanele verticale

După analiză, vom vedea unde ajung și guvernantul și antreprenorul.

La final vom mai articula o remarcă, pentru cei care, chiar cu aceste cifre în față, susțin că nu avem nicio criză: vom vedea de ce nu vedem.

(Vom relua tabelul de mai jos, de-a lungul textului, pentru ușurința urmăririi).

Prima observație, la anul 2009, primul an dur al crizei precedente, când deficitul bugetar ajunsese la 6,9% din PIB, iar cel de cont curent la 4,7% (acum avem deficite de 6,2 respectiv 6,9%), odată cu prăbușirea creșterii economice (”cifrei de afaceri”) de la 9% în 2008 la -5,5%.

Ceea ce sare în ochi în tabel este nivelul nemaiatins de atunci încoace al ”investițiilor publice” (cu galben), în perioada 2009-2012: ambii ani electorali (prezidențialele lui Traian Băsescu în 2009 și parlamentarele câștigate de PSD în 2012, după ce PSD preluase guvernarea după căderea guvernelor Boc și Ungureanu:

Adică anii în care, din puținii bani ai statului, o bună parte erau ”investiți” în parcuri în mijlocul satelor de munte, terenuri de fotbal construite în pantă prin sate, cămine culturale sau săli de sport în comune depopulate.
Acestea au fost deciziile de investiții ale guvernantului. Rămâne să ne gândim ce ar fi făcut cu acei bani, în acea criză, un antreprenor.

La momentul 2010 se observă scăderea deficitului bugetar (tăierea cu 25% a salariilor bugetarilor, vizibilă și în 2011), concomitent cu creșterea datoriei: de acolo a avut statul bani pentru ”investiții”.

Deja din 2012 se vede stabilizarea revenirii din criză, creșterea economică stă undeva la 2,5% iar deficitul coboară sub limita stabilită prin Pactul de Stabilitate, de maximum 3%. Începe perioada guvernării Ponta.

Ce se observă în acei ani 2012-2015: creșterea rămâne pe loc, dar stabilizată, pentru că, la ieșirea din criză, încă nu explodase consumul din import, economia creștea organic: deficitul e în grafic (nu fără fiscalizarea intempestivă, prin instituirea peste noapte a unor noi taxe, celebră fiind ”taxa pe stâlp”).

A fost ora astrală a României: îndeplineam toate criteriile de aderare la euro, echilibrul era optim.
Ce ar fi făcut antreprenorul în această situație: ar fi păstrat sursele de creștere sustenabilă a companiei, ar fi protejat creșterea organică, ar fi investit în noi mijloace de producție și în salariați, și-ar fi optimizat cash-flow-ul, l-ar fi dirijat spre sursele de creștere a productivității.

Dar guvernantul a făcut altfel, a făcut exact invers:
Apar primele cheltuieli ale statului – se vede în creșterea deficitului de cont curent din 2014, din cauza creșterii deficitului comercial, semn că se apropie revenirea consumului – creste si datoria în PIB. Investițiile stagnează, în ciuda creșterii datoriei, scăderii deficitului bugetar și a creșterii economice. Asta face guvernantul.
Din perspectiva antreprenorului, e ca si cum acesta ar crește salariile angajaților cu bani împrumutați, pentru ca angajații să cumpere de la firma la care lucrează produsele care nu pot fi vândute (exportate).

Apoi, punctul declanșator: legislația de creștere a veniturilor dată în 2015 de guvernul Ponta pentru anul 2016 (an electoral – după prezidențialele din 2015): expandarea consumului, creșterea economică mare bazată pe consum, creșterea deficitului spre 3%.

Urmează partea foarte vizibilă a ciclului economic – panta de creștere din 2016, cu caracteristicile: apariția excepțiilor de la fiscalizare în plin boom, creșterea veniturilor bugetarilor și a pensiilor, gonflarea consumului, înghețarea investițiilor: alegerile sunt câștigate de PSD, vine guvernarea Liviu Dragnea. Încep primele probleme cu deficitul bugetar (se duce aproape de maximul de 3%) și, mai ales, cu deficitul de cont curent, care trece pragul de alarmă de 4%. Asta e perspectiva guvernantului.
Din perspectiva antreprenorului, creșterea spectaculoasă a cifrei de afaceri e irosită pe noi bonificații date angajaților, vauchere de tot felul și zile libere, pentru ca aceștia să aibă ce cheltui din import, adică de la concurență, în condițiile în care începe să aibă probleme tot mai mari cu cash-flow-ul. Nimic din creșterea afacerii nu se duce la investiții.

Ciclul continuă și după 2017 (an în care creșterea a fost de top european, 7,3%)  – și odată cu el și caracterul pro-ciclic (adică invers decât cum se face) al politicilor: în 2018 deja se observă scăderea ritmului de creștere a consumului din cauza efectului de bază (creștere foarte mare în anul anterior) și, mai ales, absorbția din import a mărfurilor consumate – deficitul de cont curent se duce spre 4,6%, în timp ce curg facilitățile fiscale pentru diverse sectoare din economie:

guvernantul se comportă ca și cum combinația de consum – pentru creștere economică – lipsă de investiții – bani pompați în populație pentru – consum – pentru creștere economică – lipsă de investiții – bani pompați în populație pentru … poate ține la infinit: urmează căderea, iar cei care o prevăd și trag semnale de alarmă sunt numiți ”fataliști”.

O asemenea ecuație nu ar fi putut funcționa mai mult de 2-3 ani nici măcar în timp de pace. Nimeni, însă, nu s-a gândit în momentul 2017-2018 că pe lume există și crize: cum ar fi criza energetică, cum ar fi o pandemie, cum ar fi un război.

Căderea a venit, însă, pe timp de pace și fără nicio criză externă:

În 2019 au intrat la scadență toate politicile proaste din anii 2015-2018 (în numai 3 ani s-a organizat vulnerabilizarea totală a finanțelor):
în 2019, deficitul bugetar se prăbușește la 4,6%, de procedura de deficit excesiv România e scăpată doar de pandemia care va urma în anul următor. Deficitul de cont curent crește la 4,9. Crește datoria, scade creșterea economică, investițiile rămân aproape înghețate. Asta a făcut guvernantul.
Perspectiva antreprenorului arată astfel: merge la bănci, se împrumută pentru a-și plăti salariații și speră să poată relua ciclul de producție și să-și plătească ratele la creditori.

Și urmează trezirea la realitate: realitatea care conține crize externe (cum sunt pandemiile), inversarea ciclurilor economice, crize ale piețelor internaționale, crize geopolitice și războaie:

2020: creșterea economică se prăbușește la -3,7%, deficitul bugetar la -9,6%, deficitul de cont curent accelerează:
datoria crește spectaculos cu peste 12% din PIB, banii sunt aruncați în consum pentru a asigura revenirea în ”V” a creșterii economice al cărei ritm, cu fluviile de bani împrumutați la dobânzi de top, ajunge creștere de top, compromisă, însă de criza energiei din 2021.

Demn de menționat este că, începând din 2018, industria începe să-și încetinească ritmul de creștere – ajungând, în 2022, la un aport negativ în formarea PIB și trăgând în jos creșterea, care rezistă pe consumul de import.

Dar creșterea economică nu calmează dezastrul:
la ieșirea din criza pandemiei, dobânzile sunt la nivelul celor la care se împrumută statele din lumea a 3-a, datoria ajunge la 50% din PIB, inflația pune presiune pe puterea de cumpărare și vine criza externă provocată de războiul din Ucraina. Investițiile au mai rezistat – pe locul unde fuseseră înghețate – doar în anii legați de alegerile din 2020, când s-au scurs spre administrațiile locale pentru motivarea primarilor: apoi au coborât și ele. Asta e situația creată și administrată de guvernant.

Din perspectiva antreprenorului – admițând că nu are voie să închidă afacerea – graficul ne arată următoarele: se duce la bănci, cu banii împrumutați crește salariile angajaților, apoi se împrumută de la angajați vânzându-le bilete de valoare, cu care va achita ratele la bănci,  bilete pe care le va răscumpăra de la angajați cu diferenta dintre banii angajaților și inflație.

*

Aceasta este situația finanțelor României în acest moment, cu tot cu istoria care ne-a adus în această situație.

Două lucruri sunt de accentuat aici:

Primul se referă la faptul că, deși cifrele arată o criză, ea nu e percepută de românii care tocmai pleacă în vacanțe și al căror consum încă duduie. Această percepție vine din faptul că au existat foarte mulți bani la consumatori, din economiile făcute în 2 ani de pandemie – astfel încât e bine ca această sentiment să fie ajustat cu un indice: cu inflația. Să corectăm tot ce înseamnă creștere cu minimum 15% (desi inflația va fi mai mare) și să vedem ce iese.
Tot aici mai trebuie adăugat că în T1 din 2022 nu putem băga mâna în foc pentru corectitudinea cifrelor: așa cum se vede de aici-link, creșterea economică de 5,2% din T1 s-a produs după recalcularea creșterilor din 2021: o recalculare atât de drastică, încât în unele trimestre din anul trecut unde a fost minus a devenit plus și invers: și așa am mutat niste miliarde din 2021 în 2022. Dar numai pe hârtie.

Al doilea lucru se referă la opțiunile pe care guvernantul le are pentru perioada care va începe din toamna acestui an: ce va face cu deficitele, cu echilibrele, cu datoriile, cu investițiile, cu banii împrumutați și pompați în salariați pentru ca aceștia să consume din produsele concurenței?

Antreprenorul care – studiind tabelul de mai sus și constatând că absolut orice decizie proastă se plătește – stă față în față cu guvernantul ar trebui să se uite cu băgare de seamă la anul următor: când nu creșterea economică va fi problema (am văzut cât de ușor poți crește cu bani împrumutați), ci cum va plăti el prețul acelei creșteri economice.

Chiar: cum ar proceda acum antreprenorul, dacă ar fi în locul guvernantului?

***