Sărăcia salvatoare: O perspectivă (concretă) asupra bugetului și creșterii economice

Domnii Daniel Dăianu și Florin Câțu dezbat în ultimele două zile asupra faptului că încasările bugetare scad, în pofida creșterii economice și a exportului. Și înșiră fiecare (și apoi demontează) motivele care stau în spatele acestui aparent paradox: relația – tot mai evazivă – dintre mediul bancar și mediul de afaceri, arieratele – din companiile de stat și din mediul privat, problemele de lichiditate .Toate aceste fenomene anulează efectul creșterii exportului (și, implicit a PIB, după noua soluție de creștere) și pe cel al scăderii importului.

Există însă și o altă perspectivă de-a pune problema (având în față cifrele Ministerului de Finanțe) care ia coaja de pe rănile mediului de afaceri, ajuns, parcă, să lucreze mai mult pentru buget decât pentru profit și pentru salariile de consum (sau de supraviețuire) ale angajaților.

Perspectiva constă în a vedea cine umple, de fapt, bugetul, pentru a putea lăsa la aprecierea cititorului ce-l paște, în următorii ani, pe ”boul care trage”, în lipsa cvasitotală a unor politici economice minimale ; căci de cele care să stimuleze (fiscal) zonele cu valoare adăugată mare într-o strategie economică cu bătaie lungă chiar nu are rost să mai vorbim.

Iată logica acestei perspective:

1, În primul rând, încasările Bugetare nu au scăzut. Datele la nivelul lunii mai 2013 arată, potrivit cifrelor Ministerului de Finanțe, o creștere de 2,6% față de aceeași lună din 2012, la care se adaugă, ca pentru a compensa inflația, faptul că o bună parte din impozitele pe salarii lipsesc din aceste încasări pentru că au fost adunate în luna aprilie (inclusiv pentru salarii din mai – din cauza vacanței de Paște).

2, Impozitul pe profit a scăzut cu 26% – procent care înseamnă, de fapt, prăbușire, nu scădere. Băncile (cu scăderile lor cu tot) ”acoperă” numai 34% din această pierdere.

3, Încasările din accize au scăzut cu 11%, deși accizele au crescut potrivit calendarului convenit cu UE (la unele accizabile au fost modificate, în sus, de două ori în ultimul an).

4, Această scădere de 37% (2+3) a fost compensată, cu asupra de măsură, de două creșteri: Încasările la TVA și încasările din impozitul pe venit.

Dacă la TVA se poate vorbi de o mobilizare mare a ANAF pentru colectare (chiar era de unde să crească colectarea – suntem ultimii în Europa la încasarea TVA) și de bruma de ordine pusă de lupta împotriva rețelelor de rambursări ilegale, cu totul altfel stau lucrurile la impozitul pe venit.
Să vorbim, așadar, pe îndelete despre această Cenușăreasă – harnică și răpănoasă – a bugetului.

5, Încasările din impozitul pe venit au crescut cu 5,1%, însă este un fenomen conjunctural specific lunii mai 2013. Încasările din impozitul pe venit ar fi fost mult mai mari dacă nu s-ar fi plătit în luna aprilie salariile din luna mai.

 impozit pe venit: în principal – salariile, microintreprinderile, PFA-urile, alte sume pasagere acolo unde oamenii le declară.

Cifrele din anii trecuți se cunosc: anul 2008 a fost ultimul în care încasările din profit au fost mai mari decât cele din venit. De atunci, nu doar că așa au rămas lucrurile, dar prăpastia dintre incasările din profit și cele din venit tot crește, impozitele pe venit ducând greul: aport de 9,5% la 10,7% în 2008, apoi trend invers: 11,8% la 8% ; 11,4% la 6,5% în 2011 ; 14,3% la 6,7% în 2012.

Există, în această tristă anomalie, trei fenomene care cer politici economice minimale, pe care guvernul ar trebui, după ce pleacă de la televizor, să le ia măcar cât îl duce mintea pe un proprietar de covrigărie:

a), Primul fenomen: Bugetul e ținut pe venitul celei mai sărace zone din economie.
Încasările din impozitul pe venit au crescut din ”reîntregirile” salariului aflat mult sub media europeană (reîntregiri mistuite repede de inflație) + impozitul pe pierderile microintreprinderilor (ăia 3%, pe care ANAF s-a pus cu o virulență mai mare decât pe contrabandiștii accizelor, pe marii rău platnici și pe coloșii care se lăfăie într-un deficit prea mic pentru a mai lăsa loc de împrumut pentru investiții).

b), Această zonă impozitată și hăituită cel mai nemilos produce o bună parte din locurile de muncă în economie.
Cei din microîntreprinderi știu, de exemplu, că facturile le sunt impozitate și executate cu câteva zile înainte de-a mai fi somați – acum și somația a devenit o formulă inutilă. Iar IMM-urile și microîntreprinderile asigură la această oră 64% din job-uri, iar inegalitatea cu care sunt tratate din punct de vedere fiscal le desființează orice statut stabil în economie. Singura regulă funcțională după care statul tratează această zonă este cea de a-l rade și executa rapid pe cel mai vulnerabil.

Asta lăsând la o parte disfuncționalitățile sistemului de la MF, care trage de la șold, uneori cu ochii închiși: un prieten povestește că pentru 400 de euro impozit pe venit (omul e pe pierdere, dar nu închide pentru că ”rezistă”) i s-au blocat conturile la 2 bănci. A fost executat de amândouă, executările (de ce nu ”execuțiile”) s-au petrecut la 3 luni distanță una de alta – în acest timp ANAF, deși și-a tras banii, n-a avut vreme să oprească poprirea. (Când și-a cerut banii Fiscul i-a spus că nu-i mai primește, dar că s-or compensa ei în anul care urmează. ”Și dacă închid, că sunt pe pierdere?”. ”Să fii sănătos!”.)  Cei 400 de euro – un salariu – se găsesc, neîndoielnic, în creșterea încasărilor pe venit raportată de Dl. Chițoiu.

Așa arată lucrurile în zona care compensează scăderea la buget a încasărilor din profit, care ține cifrele în grafic și pe domnul Ponta mare în ochii FMI. Cine nu crede să coboare de pe scaunul de ministru, de pe înălțimea cifrelor de afaceri de zeci de milioane de euro, din comisii, de la catedre – și să întrebe un contabil care ține socotelile la 15-20 de firme. Sau să întrebe un funcționar de cont dintr-o bancă.

c), Nu există nicio strategie fiscală pentru această zonă în care costul muncii crește, impozitarea cifrei de afaceri împiedică compensarea pierderilor din ultimii 3-4 ani de criză, valoarea adăugată produsă nu contează, TVA-ul la încasare o scoate din lista furnizorilor pentru marile companii, e prima vizitată de ANAF pentru că este cea mai vulnerabilă și nu are relevanță în ecuația politică.

Iar toate astea se petrec pe fondul fenomenelor de care vorbește Daniel Dăianu: lipsa de finanțare – prudența excesivă a băncilor / blocajele de bani – arierate de stat sau din privat.

E de înțeles că un atare cancer alungă banii din mediul de afaceri și lasă o parte tot mai mare din povara bugetului pe această zonă pe cât de săracă pe atât de indispensabilă: numărul mare de salariați, consumatorii de orice din piața internă, și, mai ales, contributorii – fie ei mici antreprenori sau salariați – la bugetele sociale.

Bugete sociale? Spre deosebire de bugetul de stat, acolo sunt scăderi: și la pensii și la Sănătate. Și dacă oamenii dlui Chițoiu, deprinși scoată scoată bani (așa cum se vede) din piatră seacă n-au putut mai mult, înseamnă că, de fapt, altcineva nu mai poate.