Mǎmǎliga vrajbei noastre, A.D. 2011

MOTTO

Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat

Prin soarele lui York, în toi de varǎ;

Iar norii toți, ce casa ne-o striveau

Sînt îngropați în sînu-adînc al mǎrii.

Purtǎm pe frunți cununi de biruințǎ,

Din ciunte arme am fǎcut trofeu,

Din aspre trîmbiți, vesele taifasuri,

Din marș rǎzboinic, pas suav de danț.

Richard al III-lea, actul 1, scena 1

* * *

Azi mǎmǎliga vrajbei noastre a explodat

Prin declararea CNP-ului, în toi de toamnǎ;

Iar toți recenzorii ce-n casǎ nǎvǎleau

Sînt îngropați în beci, adînc, la INS.

Purtǎm pe frunți pecetea codului de bare,

Din chestionare am fǎcut trofeu,

Din aspre trîmbiți, vesele talk-showuri

Din marș rǎzboinic, pas suav de trîntǎ.

Recensǎmînt al III-lea, actul 13, scena 666

* * *

În general, tema recensǎmîntului a generat discuții critice în spațiul public în ultimele douǎ sǎptǎmîni.

Acestea au venit din varii surse. Mai întîi dinspre zona politicǎ. Opoziția a mirosit sînge și a sǎrit imediat pe subiect, avînd tot interesul sǎ exploateze vulnerabilitatea oferitǎ pe tavǎ: administrarea deficitarǎ a recensǎmîntului cît și proasta sa prezentare cǎtre public. S-au identificat niște elemente care au avut prizǎ: CNP-ul, capul gospodǎriei, întrebǎrile legate de sǎnǎtate, și s-a profitat pentru a se lovi în putere ca într-un sac de box. Și le-a dat cît n-au putut duce, cu sprijinul deloc dezinteresat al mass media.

Altǎ sursǎ de contestare a venit dinspre partea societǎții civile. E drept cǎ o bunǎ parte a acesteia este posibil sǎ fi fost catalizatǎ de mesajele de contestare politicǎ, însǎ este cert cǎ a existat și o componentǎ autonomǎ, cu existența și virulența sa bașca separat. Fie dinspre libertarienii care s-au bǎșicat la adresa gestionǎrii informațiilor de identificare (tot CNP-ul), fie dinspre minoritǎți etnice, religioase sau non-religioase care au considerat cǎ declararea apartenenței etnice ori religioase poate duce la concluzii statistice defavorabile interesului lor de grup. Secuii, ungurii, ateii, neo-protestanții, ortodocșii habotnici, mai toți au avut și ei ceva supǎrǎri la adresa unor întrebǎri din chestionarul de recensǎmînt.

Alte teme cǎlǎrite de șucǎrul public au fost maniera de formulare a unor întrebǎri, maniera de aplicare, respectiv de completare a chestionarelor de cǎtre recenzori, y compris calitatea instruirii acestora, viteza și completitudinea realizǎrii recensǎmîntului fațǎ de perioada promisǎ 20-30 octombrie, maniera în care s-a gestionat componenta de comunicare a acestui eveniment, felul în care au fost introduși mai pe șestache în cercetarea teoretic exhaustivǎ a unor categorii sociale ce țin de domeniul securitǎții naționale, motivarea sincronizǎrii structurii chestionarului cu alte chestionare europene, prestația publicǎ a reprezentanților INS, administrarea bugetului alocat acestui eveniment, ajungîndu-se pînǎ la contestarea utilitǎții recensǎmîntului în sine.

Ce mai, a fost mǎcel curat. De mult timp n-am mai asistat la un asemenea act de decimare comunicaționalǎ, de ciopîrțire în spațiul public, de hǎcuire con molto gusto și cu repetir. Au dat în ei din toate pǎrțile, i-au împușcat din toate pozițiile, i-au belit ciopîrțit hǎcuit feștelit mermelit zdrențuit pǎruit și boscorodit pînǎ cînd sǎracul comisar Moldovan a pus resemnat mîinile pe piept și a șoptit, alb la fațǎ ca pagina de chestionar necompletat: un fleac, m-au ciuruit…

Însǎ dincolo de descrierea cu multǎ culoare a tot acestui holocaust plin de sînge de funcționari publici pe pereți, de zici cǎ sîntem în filmele lui Ruggero Deodato, ce mi se pare mai important este sǎ scoatem în evidențǎ o cauzǎ latentǎ fǎrǎ de care tot acest mǎcel n-ar fi fost posibil.

Este vorba despre ceea ce Gilles Lipovetsky definea în cartea sa Le Crépuscule du devoir drept “amurgul datoriei”, “moartea pasiunii civice”. (Amurgul datoriei, Bucureşti, Editura Babel, 1996).

Voi prelua din articolul Oanei Albescu din Sfera Politicii nr. 150 o scurtǎ prezentare a acestei teorii:

În lucrarea sa, „Amurgul Datoriei”, autorul lansează conceptul de „etică nedureroasă a noilor timpuri democratice”, prin care evidenţiază contrastul dintre timpurile moderne, care sunt asociate cu ideea de datorie, şi societatea postmodernă, unde se remarcă absenţa celor doi poli kantieni, „legea morală în noi şi cerul înstelat deasupra noastră”, adică un sistem de valori universal şi universalist.

Lipovetsky contrapune societatea postmoralistă culturii datoriei bazate pe sacrificiu şi postulează ca trăsături ale societăţii postmoraliste faptul că morala nu mai pretinde devotamentul pentru accederea către un ţel superior, minimalizarea importanţei idealului sau predominanţa drepturilor subiective în raport cu prescripţiile imperative.

În concepţia teoreticianului postmodernist, civilizaţia datoriei a fost substituită de cultura fericirii subiective, plăcerea devenind autonomă de regulile morale. Fericirea devine astfel un primat axiologic, alături de valoarea libertăţii absolute. Şi tocmai hedonismul conduce la o sterilitate morală şi la o etică care se defineşte ca fiind refractară faţă de normele morale.

Oana Albescu: Paradigmele diferenţei în filozofie. Kantianism versus Postmodernism (Sfera Politicii nr. 150)

Ei bine, toatǎ vehemența și contestarea la adresa recensǎmîntului 2011, o solicitare oficialǎ venitǎ din partea statului cǎtre cetǎțean, reprezintǎ pur și simplu o exemplificare, o întrupare în concret a acestei înmuieri a datoriei, a apusului valorilor bazate pe sacrificiu, pe conformitate în fața instituțiilor, pe obediențǎ, pe responsabilitate civicǎ.

Bun, veți zice: dar a fost pur și simplu o întǎrîtare politicǎ, o asmuțire cu scop și beneficii electorale clar vizibile, cu actori clar definiți. Știm de unde a plecat, știm cine a preluat-o, știm mersul incendiului prin savanǎ, nu a fost pur și simplu așa o fierbere difuzǎ în societate, o cîrcotealǎ semi-structuratǎ care a dat în cele din urmǎ în foc, sǎ facǎ mǎmǎliga sǎ explodeze.

Da, aveți dreptate. Dar premeditarea n-ar fi avut succes dacǎ n-avea și substrat favorabil. Mǎmǎliga vrajbei noastre la adresa recensǎmîntului n-ar fi explodat dacǎ n-ar fi avut sub ceaun de mult timp focul la flacǎrǎ micǎ al acestui amurg al datoriei, patul ǎsta germinativ de schimbare valoricǎ fǎrǎ de care nu ar fi fost posibil șucǎrul anti-recesǎmintical.

Bunǎoarǎ, acum 10 ani, în 2002, cînd s-a fǎcut recensǎmîntul anterior, românii încǎ nu fǎcuserǎ suficient de mult pasul întru hedonism și hiper-individualism și respingere ab initio a tot ce vine din partea statului și, în consecințǎ, nu a fost nici un șucǎr vizibil la adresa recensǎmîntului de atunci. Lucrurile au mers lin, business as usual, recenzorii au recenzat, cetǎțenii au declarat, statisticienii au statiscienizat, nimeni n-a cîrcotit, huiduit, pus la îndoialǎ metodologie, utilitate, eficiențǎ, scopuri ascunse și alte șerpilienisme. E drept cǎ și vremurile erau altele, mass media era mult mai obedientǎ, dar și românii erau mai puțin dispuși sǎ dea cu ouǎ în recenzori.

Dupǎ 10 ani însǎ, mǎmǎliga de șucǎr anti-stat și anti-responsabilitate civicǎ a atins un temperaturǎ mai ridicatǎ. Nu într-atît încît sǎ explodeze ca la greci, dar nici cum era în 2002, cînd eram un soi de struțo-cǎmile: nici comuniști, nici capitaliști, nici post-totalitarieni, nici democrați, un soi de n-ar mai fi. Acum deja sîntem hîrșiți într-ale cîrcotelii și nemulțumirii hedonice și dǎm cu ouǎ din toate pozițiile, pentru toate motivele care se pot inventa pe lumea asta.

Stați liniștiți: nu noi am inventat apa caldǎ. Trecem pur și simplu printr-o schimbare valoricǎ specificǎ societǎților bunǎstǎrii occidentale, acea societate în care încet-încet pǎșim și noi și în care, în mod paradoxal, cu cît avem mai multe, cu atît sîntem mai nemulțumiți (vezi și articolul privind evoluția PIB-ului din 1990 încoace, coroborat cu evoluția gradului de mulțumire socialǎ).

Drept pentru care nu putem decît sǎ ridicǎm din umeri și sǎ ne înclinǎm în fața forței mizantropiei anti-instituționale de care concetǎțenii noștri dau dovadǎ, sǎ ne urǎm good ridance, pentru cǎ de-aici încolo numai așa va fi, din nașpa în tot mai nașpa, și sǎ ne gîndim cum putem trǎi într-o asemenea atmosferǎ de Ghițǎ Contra, de laie laie bucǎlaie, nici iarba nu ne mai place, nici gura nu ne mai tace, fi-ne-ar neamu’ de oi turbate sǎ ne fie care din orice sǎrim sǎ mușcǎm lupii, ciobanii, cîinii, mǎgarii, turiștii și chiar și organele de cercetare penalǎ care au descins la fața locului sǎ întreprindǎ mǎsurile premergǎtoare de deschidere a dosarului de anchetǎ.

Nu-i bai. Pe principiul “nu-i dracu’ chiar atît de negru”, sînt sigur cǎ ne-om descurca noi cumva. N-om muri, doar om trǎi vremuri interesante, cum zice blestemul chinezesc. Însǎ un gust amar tot ne va rǎmîne în gurǎ, de la iarba asta otrǎvitǎ a respingerii texturii instituționale statale.

PS: Vǎ recomand sǎ citiți atît articolele lui Bogdan Voicu și Ovidiu Voicu în privința recensǎmîntului, cît șirǎspunsul lui Bogdan adresat unui comentator cîrtitor și nemulțumit, rǎspuns cu care rezonez într-atît încît îmi permit sǎ-l copiez în întregime aici, în loc de concluzie:

Stimate anonim,

Vă înţeleg şi vă respect poziţia. Ea reflectă de altfel o opinie larg răspândită în societăţile europene din Evul Mediu. Oamenii credeau pe atunci că statul constituie un element de represiune al claselor dominante împotriva celor mulţi.

Între timp însă au mai trecut ceva ani şi oamenii şi-au schimbat opiniile. Ele converg mai degrabă către a privi statul drept un instrument în serviciul tuturor. El furnizează servicii pe care de altfel le utilizaţi şi domnia voastră: educaţie, medicină de urgenţă, infrastructură publică, servicii de securitate, sisteme de legi care asigură coabitarea dintre indivizi etc. Pentru aceasta oamenii pun laolaltă bani (prin impozite şi taxe) şi timpul lor (participând de exemplu la referendumuri o dată la 10 ani, aşa cum se întâmplă în absolut toate ţările europene şi nu numai), finanţând astfel funcţionarea statului.

Sunt convins că sunteţi o persoană onestă şi că decizia dumneavoastră de a nu vă alătura recensământului va fi însoţită şi de renunţarea la beneficiile oferite de traiul în societate, pe care le-am amintit mai sus. Prin urmare nu veţi mai folosi drumuri publice, nu veţi mai face apel la poliţie, nu vă veţi trimite copii la şcoală şi, în general, veţi alege să trăiţi în afara oricărei ţări, pentru a scăpa de stat şi de cele implicate de acesta.

Acest lucru ar fi o dovadă de respect faţă mulţimea de oameni care vor folosi timpul lor valoros în beneficiul comun. Altfel, refuzând obligaţiile ce decurg din traiul în colectivitate, dar folosind beneficiile implicate de acesta, aţi da dovada nedorită că nu îi respectaţi pe ceilalţi. Atunci şi ceilalţi îşi vor pierde respectul faţă de dumneavoastră şi vă vor sancţiona în consecinţa. De exemplu vor folosi unul dintre instrumentele statului, aplicându-vă mai întâi o amendă.

Vă urez succes în demersul dvs. de plasare în afara societăţilor umane!

Sociologul Mirel Palada este şi autorul blogului Turambar